Alesul papal faţă cu popoarele europene

Adunaţi în şedinţă de partid după alegerile europene, socialiştii europeni au decis ferm că se vor opune nominalizării lui Manuel Barroso pentru încă un mandat în fruntea Comisiei Europene. Socialiştii se alătură acum ecologiştilor, care au declanşat încă de acum cîteva luni o campanie agresivă numită chiar aşa: "Opriţi-l pe Barroso!". Liberalii oscilează, grupurile mai mici nu au exprimat opţiuni nici ferme, nici congruente, nu e limpede deci dacă Barroso are sau nu o majoritate în Parlamentul European. Şi totuşi, el este marele favorit şi tot adună declaraţii de susţinere din partea şefilor de guverne din UE. Pentru ca totul să fie complicat, este susţinut şi de şefi de guverne care sînt de stînga: socialistul spaniol Zapatero îl susţine din solidaritate iberică, iar portughezul Socrates îl susţine din solidaritate portugheză. Barroso însuşi se arată iritat cînd i se spune că este un politician de dreapta şi tot afirmă că el este de centru " adică şi de stînga, şi de dreapta " sau de nici un fel. În Parlament a apărut deja o alternativă la Barroso în persoana lui Guy Verhofstadt, fost premier belgian. Cine alege deci şeful Comisiei? Răspunsul tradiţional era simplu: şefii de state adunaţi în Consiliul UE. Consiliul European din 18-19 iunie ar trebui deci să desemneze persoana. Tradiţional, şefia Comisiei se negocia într-un pachet mai larg: ia tu Comisia, îi dăm francezului şefia FMI şi neamţului Banca Centrală Europeană. Doar că apare o problemă: alegerile europene. E ciudat să chemi oamenii să voteze şi şeful executivului UE să fie desemnat într-un fel de conclav papal: se adună şefii de guvern, negociază pînă cad sub masă şi ies de acolo cu anunţul: Habemus Papam. Pardon, comisar-şef. Bineînţeles, cei care văd UE ca pe nimic mai mult decît o formă de colaborare interguvernamentală au un răspuns legitim: şefii de guverne aleşi democratic au legitimitatea necesară pentru a alege comisarul-şef, deci procedura este perfect legitimă. Aşa este într-o logică interguvernamentalistă, dar această logică nu are răspuns la întrebarea: de ce mai facem alegeri europene? Apare astfel un conflict deschis între cele două forme de democraţie în UE: democraţia directă, unde alegătorii sînt reprezentaţi de Parlamentul European, şi democraţia indirectă, unde alegătorii sînt reprezentaţi de şefii de state adunaţi în Consiliu. Tradiţional, democraţia indirectă e mai tare: în Consiliu se decid posturile din Comisie. Doar că Parlamentul a tot recuperat teren. Pînă la tratatul de la Maastricht, PE nu era decît anunţat în ce priveşte desemnarea Comisiei: noi, şefii de stat, ne-am adunat şi l-am pus pe X-lescu comisar-şef, apoi ne-am numit fiecare cîte un comisar, deci cu ăştia trebuie să lucraţi, succes! Parlamentul European a fost ales pentru prima dată în mod direct în 1979. Între 1979 şi 1993, europarlamentarii erau anunţaţi la acest mod. Vă daţi seama că s-au enervat. Pentru că tot făceau scandal şi amînau alte decizii, şefii de stat le-au dat ceva de lucru în tratatul de la Maastricht, care zice că preşedintele Comisiei este numit "după consultarea Parlamentului European". Nici nu părea mare lucru: îi consultăm şi pe ăştia, dar tot noi decidem. Doar că Parlamentul s-a făcut că înţelege altceva din cele patru cuvinte. S-au adunat aproape toţi " socialişti, populari, liberali " şi au votat o normă de interpretare a tratatului (aşa-numita "regulă 32"). În opinia PE, consultare înseamnă aşa: Consiliul ne propune un şef de Comisie şi noi votăm. Dacă îl aprobăm, rămîne acesta, dacă îl respingem, Consiliul trebuie să numească altul. Şi s-au jurat ca, indiferent de grupul politic şi de opţiuni, o propunere odată respinsă să rămînă respinsă indiferent ce presiuni fac şefii de state. Cum era o evidentă diferenţă între ce spunea tratatul şi ce spunea regula Parlamentului, lucrurile au fost lămurite în tratatul de la Amsterdam, care zice: "nominalizarea pentru preşedintele Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European". Parlamentul a cîştigat. Consiliul desemnează şeful Comisiei, dar Parlamentul îl poate respinge, îi poate cere să schimbe propunerile de comisari făcute de şefii de guvern (cum s-a întîmplat în 2004 cu propunerea făcută de Berlusconi) şi poate demite Comisia ca întreg. Bun, dar tot nu ne-am lămurit cum este cu rezultatul alegerilor europene. Nu votăm pentru comisari, nu? Pronosticul meu (şi nu doar al meu) este că în viitorul apropiat vom avea direct candidaţi la funcţia de comisar-şef (Barroso a fost asumat de PPE chiar la aceste alegeri). Dar nu sîntem încă acolo. Tratatul de la Lisabona spune că preşedintele Comisiei este numit ţinînd cont de rezultatele alegerilor europene. Ce înseamnă asta în practică? Ar putea însemna că cei din Consiliu vor ţine cont de rezultatul alegerilor europene? Dar de ce era nevoie să se spună asta în tratat? Nu puteau să ţină cont oricum, aşa, din bun-simţ? De fapt, va însemna mai mult decît atît. Eu mă aştept ca, după ce va fi aprobat tratatul, PE să dea o interpretare proprie: Consiliul va fi obligat să îl nominalizeze strict pe cel propus de o majoritate din PE. Poate mă grăbesc, dar mai aduc un argument: pe 7 mai 2009, aproape nebăgat în seamă, PE a votat o rezoluţie despre efectele tratatului de la Lisabona asupra funcţionării UE. Care spune că alegerile europene "vor juca un rol primordial în alegerea preşedintelui Comisiei". Mai mult, PE propune şi o procedură de desemnare care presupune consultarea obligatorie a grupurilor politice din Parlament, înainte de o desemnare în Consiliu. Deja Sarkozy şi Merkel par a semnala că nominalizarea noului şef al Comisiei ar trebui amînată pînă după intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona. Cînd Dilema veche iese la standuri, Consiliul European tocmai a început. Conclavul se adună. Luaţi popcorn, uitaţi-vă ce fum iese pe horn.