Adolescenţa - în sfîrşit! - altfel

Filmul Un pic însărcinată (Knocked Up), în regia lui Judd Apatow, cu Katherine Heigl şi Paul Rudd, a demontat deja o serie din prejudecăţile legate de sarcină şi de modul în care o percepe viitoarea mamă: personajul interpretat de Katherine Heigl este o femeie independentă, de carieră, care îşi asumă de bunăvoie statutul matern şi care acceptă relaţia cu tatăl copilului, pe post de partener permanent, doar după ce acesta trece cu brio "testele" pe care ea i le impune. Juno, regizor Jason Reitman, cu Ellen Page, Michael Cera, duce mai departe şi nuanţează ideea din Un pic însărcinată: de data aceasta, cea care rămîne gravidă nu mai e o femeie adultă, de carieră, ci o adolescentă rebelă. Partea frumoasă a poveştii este că Juno (Ellen Page) nu devine mamă în urma unui contact sexual întîmplător, survenit, ca în majoriatea filmelor de duzină ale genului, la insistenţele băiatului, abţiguit şi încălzit după petrecerea de nu ştiu ce... Juno e departe de prototipul gîsculiţelor frumuşele care se îndrăgostesc şi "cad în păcat" lăsîndu-se, nefericitele, luate de val, şi încălcîndu-şi astfel principiile morale care, în mod normal, le şoptesc să nu facă "lucrul acela" decît după căsătorie. Ea e frumoasă, dar într-un fel - să zicem - protestatar, simplu şi lipsit de feminitatea indusă, a accesoriilor şi adăugirilor, dar abundînd în cea naturală, aptă să reflecte armonia dintre interior şi exterior. De asemenea, eroina purtînd numele soţiei lui Zeus şi ea însăşi zeiţă a căsătoriei este o întrupare, în sens real (fără urmă de snobism şi de showing off) a mult folositului şi iubitului termen de cool: este - aproape - tot timpul sigură pe ea, nu-şi pierde cumpătul şi nu-şi exteriorizează trăirile. E raţională, bazîndu-se în toate pe un solid demers logic, şi cît se poate de inteligentă şi rafinată în gusturi. Ceea ce nu înseamnă că se dovedeşte lipsită de sentimente sau rece. De fapt, Juno nu acţionează din întîmplare, fără "acoperire" sentimentală: nici atunci cînd se hotărăşte să facă sex cu colegul ei, Paulie Bleeker, nici cînd alege să păstreze copilul sau cînd selectează cuplul căruia vrea să îl dea spre adopţie. Pentru că povestea, pînă la urmă, nu e deloc romantică şi prezintă un subiect foarte grav, şi anume pe cel al mamelor adolescente care nu-şi pot asuma acest statut. Altădată, filmul ar fi fost explicit o dramă socială gravă: Juno se integrează, de fapt, în această categorie, dar modul de prezentare este cu totul altul, mult mai adecvat epocii în care trăim - una în care lucrurile spuse pe nume, acuzator şi plîngăcios, nu-şi au rostul. Aceleaşi "adevăruri" se pot spune la rece, ironic, şi astfel conduc mai curînd către concluzia morală scontată. Căci Juno este, în esenţă, un film cît se poate de moral, în care totul se face, pînă la urmă, comme il faut, şi abaterile etice sînt sancţionate: de pildă, Mark, viitorul tată adoptiv al copilului lui Juno, care pare la început cît se poate de simpatic, este scos din joc pentru că alege să fie iresponsabil şi să depăşească limitele admise: adolescenta vrea nişte părinţi "perfecţi" pentru odrasla ei şi, ca atare, îl elimină pe mai fermecătorul Mark, preferînd-o pe mai banala, dar dedicata şi integra lui soţie, Vanessa, chiar în ipostaza de mamă singură... Relaţia Junonei cu propriul copil nu este una simplă: îl iubeşte, dar e conştientă că, la vîrsta ei, nu poate fi o mamă bună... Iar în ceea ce o priveşte pe cea cu tatăl copilului, este vorba de o iubire adevărată, dar, aşa cum Juno însăşi afirmă, la un moment dat, în cazul lor, lucrurile se petrec în ordine inversă: întîi fac amor şi apoi se îndrăgostesc declarat, el e mai fragil şi mai neajutorat decît ea şi atunci e normal ca ea să preia iniţiativa... Filmul se termină, în felul lui ciudat, dar fermecător, cu happy-end, distrugînd, din fericire, încă o parte din prejudecăţile cu care ne-am confruntat, inutil, atîta timp.