A contat UE în Moldova?

Europa ne-a trădat din nou. A stat ca proasta şi s-a uitat cum Voronin omoară români la Chişinău. România a fost iar singură în faţa istoriei. Singuri, neputincioşi, dar nervoşi, într-o splendidă izolare. Cît p-aci să regretăm că am intrat în UE, că, dacă eram liberi să facem ce vrem, i-am fi arătat noi mujicului. Cam aşa au sunat pe scurt cîteva editoriale de la Bucureşti. La rîndul lor, publicaţii eurosceptice ca The Economist şi The Financial Times şi-au văzut reconfirmat punctul de vedere că UE este în general neputincioasă. Aşa a fost? Nu prea. Întrebarea este bine pusă: ne-a ajutat apartenenţa la UE în această criză? Dar răspunsurile de mai sus sînt greşite. Ca să înţelegem dacă UE ne-a ajutat sau nu, trebuie să comparăm cu situaţia în care nu am fi fost membri. UE ar fi privit problema ca un conflict bizar între două state aflate în vecinătatea sa. Şi atît. Este drept, la Bruxelles nu s-a ieşit în stradă ca la Bucureşti, pentru a-i sprijini pe cei din Basarabia. Faptul că basarabenii s-au găsit să încerce o revoluţie de Paştele occidentalilor nu a fost o idee bună. Dar nu asta a fost problema principală. Vreo două zile, UE nu prea a reacţionat. Sau, oricum, nu la fel de emoţional ca la Bucureşti. De ce nu? Aceasta nu mai este o întrebare îndreptăţită. Ţările din UE au fiecare interese şi sensibilităţi proprii. Să ne imaginăm că violenţele şi represiunea s-ar fi întîmplat în Ciprul de Nord. Am fi certat UE că nu se bagă să stingă focul? Ne-am fi întrerupt din vandalizat pădurile patriei în plin Paşte, doar de dragul ciprioţilor? Cum se vede nordul Ciprului de la Bucureşti, cam aşa se vede şi Chişinăul de la Londra, Helsinki sau Madrid: un colţ de Europă de care oamenii află numai cînd se întîmplă ceva urît. A te supăra pe Europa că nu ne împărtăşeşte instinctiv emoţiile este nedrept. Data viitoare vom fi şi noi certaţi că nu ne emoţionăm pentru Cipru, Belarus, Magreb sau altă vecinătate dubioasă a Uniunii din care facem parte. Şi la cît de dezinteresaţi sîntem de restul lumii, ferească Sfîntul de aşa pretenţie. Acceptînd deci că europenii au dreptul de a fi mai puţin sensibili decît noi, trebuie să discutăm ce au făcut după ce s-au sesizat. Adică după ce a devenit clar că un guvern care îşi tot arogă ambiţii europene arestează şi omoară oameni fără judecată. De aici încolo abia are rost să ne întrebăm: ne-a ajutat apartenenţa la UE? Eu zic că a contat. A fost un prilej bun să ne vedem europarlamentarii la treabă. Membrii români ai Parlamentului European au provocat o şedinţă extraordinară a Comisiei de Afaceri Externe. Dezbaterea a ajuns la ideea unanimă că Voronin a reacţionat isteric şi a acuzat pe nedrept România. Preşedintele PE a declarat că provocările României reprezintă şi provocările UE. PE va trimite o comisie pentru a verifica situaţia celor arestaţi. România a reuşit să pună rapid Moldova pe agenda UE. Încă înainte de reuniunea PE, preşedinţia cehă în exerciţiu, prin premierul ţării, l-a sunat pe Voronin să-l întrebe de sănătate şi de viaţă. Ale celor arestaţi. OK, mi se poate spune că la Chişinău mor oameni, şi UE se ţine de telefoane şi dezbateri. Din păcate, UE nu este un imperiu care să facă ordine cu armata la graniţele sale. Totuşi, fără UE şi fără acţiunea României prin intermediul UE, Voronin nu ar fi avut nici un motiv să se potolească. Acum vreo trei ani, un alt satrap fost sovietic a împuşcat prin Asia cîteva sute de protestatari ai opoziţiei. În plus, ar trebui să observăm diferenţa între Putin şi Voronin. Putin le spune europenilor să-şi vadă de nasul lor, cînd e întrebat de sănătatea şi viaţa opozanţilor. Voronin le aranjează diplomaţilor europeni tururi ale clădirilor vandalizate. Îi ia de fraieri (şi ei nu s-au lăsat totuşi păcăliţi), dar deranjul arată măcar că îi pasă de părerea lor. Nu degeaba la trei zile de la arestări, Voronin a declarat că cei arestaţi ar trebui amnistiaţi. Procurorii au înţeles mesajul. De ce contează UE la Chişinău? În primul rînd, este cel mai important finanţator extern. O mulţime de proiecte de asistenţă care înseamnă în jur de 50 de milioane de euro anual. Plus încă pe atît ajutor economic pentru stabilizare şi acces la diferite alte linii europene de finanţare. Diverse ţări membre ale UE dau şi ele bilateral tot cam atît. Suedezii sînt pe primul loc, cu circa 10 milioane de euro, urmaţi de britanici, danezi, olandezi. România este mult în urmă, la coada listei (dar asta este altă discuţie, pe care am făcut-o într-un articol publicat miercuri, 15 aprilie, în România liberă, cu titlul: "De ce este votat Voronin. Şi ce este de făcut"). Asistenţa externă înseamnă într-o ţară mică şi săracă cum e Moldova ceva peste 5% din PIB, Europa fiind cel mai generos contributor. Iar moldovenii care lucrează afară, cu predilecţie în Occident, trimit acasă 30% din PIB. Voronin a cîştigat alegerile din 2005 promiţînd integrarea europeană, şi propaganda oficială tot mai spune moldovenilor că Europa e după colţ, mai e puţin pînă acolo. Planul de acţiuni UE " Moldova a fost un document prioritar pentru Guvernul moldovean în ultimii ani. El s-a tradus printr-o mulţime de strategii, planuri, legi şi instituţii nou create, dar şi prin asistenţă socială şi ajutor după seceta de anul trecut. Ştim modelul de la Guvernul Năstase: creăm instituţii de luptă cu corupţia, dăm coduri de conduită, legi pentru conflicte de interese, facem planuri de dezvoltare. Dar le aplicăm selectiv spre deloc. Dar tot de la Năstase mai ştim ceva: putem să trişăm cînd e vorba de reforme fine şi de legi pretenţioase, dar cînd este vorba despre drepturile omului, arestări abuzive, decese suspecte în puşcării şi bătăi în secţiile de poliţie, nu mai merge. Voronin şi-a pierdut cumpătul şi apoi a dat înapoi: nu poţi să iei banii Europei ca să faci strategii de bună guvernare şi să omori opozanţii în bătaie. Acum, că am captat atenţie la Bruxelles pentru Moldova, trebuie să facem un pas înainte. Pînă acum, oficialii români tot încercau să strecoare în concluziile reuniunilor UE fraze din care să reiasă că, dacă Moldova face reformele necesare, are perspective de a deveni la un moment membru. Ideea era că Moldova nu trebuie tratată pe picior de egalitate cu alte state foste sovietice fără şanse de a intra în UE, de gen Georgia sau Ucraina. Trebuie să renunţăm la poziţia asta, altfel vom deveni ridicoli. Dimpotrivă, trebuie să convingem UE că Voronin nu este cu nimic mai bun decît Lukaşenko al Belarus-ului. Moldova nu mai este un campion, ci un codaş al pachetului estic. Alegerile recente au fost evident organizate în favoarea comuniştilor, cu liste fabricate, presa supusă, falimentarea primăriilor deţinute de opoziţie, intimidarea alegătorilor. OSCE a declarat votul corect, dar s-a văzut în ipostaza felcerului care constată că a avut loc un act sexual, dar nu e sigur dacă a fost viol sau de bunăvoie. Faţada democratică a regimului Voronin e compromisă şi ar trebui să fim nebuni să spunem tocmai noi către UE: mai daţi-i o şansă. Dimpotrivă, trebuie să convingem Uniunea să nu mai lucreze cu Guvernul de la Chişinău, să se adreseze societăţii pînă se va schimba regimul, exact cum face cu Belarus. Dacă va continua să bage bani în strategii finuţe şi proiecte de twinning cu ministerele de la Chişinău, UE se va minţi pe sine. Guvernul de la Chişinău nu există în realitate, e ca într-un teatru chinezesc de lumini şi umbre. Pe scenă se văd nişte umbre, o mînă de contabili castraţi politic (The Economist i-a numit tehnocraţi competenţi). Puterea reală este în mîinile lui Voronin, care controlează Partidul, care controlează statul. A băga bani europeni în reformarea unor umbre de instituţii înseamnă a-i arunca pe fereastră.