ARTE PERFORMATIVE

„Spuneţi-le tot ce aveţi de spus, ca să ştie unde au greşit şi unde au făcut bine!“ – cam aşa suna îndemnul adresat de Cornel Todea, directorul, unul dintre preselecţionerii şi prezentatorul Galei Tînărului Actor „Hop“ de la Mangalia (de anul acesta şi încă mulţi ani în urmă), participanţilor la colocviul din ultima dimineaţă a festivalului.

Mangalia. Marea. Neagră. Nori. Vînt. Frig. Lume puţină, preţuri piperate, replici nesărate – criză mare, monşer! Cam aşa a început, miercuri, 1 septembrie, Gala Tînărului Actor „Hop“, primul festival (cum vesteam încă din numărul trecut) al noii stagiuni teatrale. Concurenţi numeroşi, care i-au obligat pe organizatori – bunul şi bătrînul (împlineşte curînd 21 de ani) nostru UNITER, ajutat cu bani de Ministerul Culturii şi cu promisiuni de Primăria mangaliotă, sprijinit sufleteşte de Radioul şi T

Dintre toate meseriile teatrului, cea mai simplă şi, totodată, cea mai complicată este meseria de actor. În termeni înalţi, complicaţia survine acolo unde începe discuţia (interminabilă, căci imposibil de tranşat) despre specificul – şi mai ales cuantumul – de creativitate al acestei meserii, pe care unii dintre practicanţii ei nu înţeleg să o numească altfel decît artă.

Deşi în articolul trecut apreciasem că voi călca, vorba ceea, alăturea cu drumul (profesional) doar o săptămînă, iată că mai fac un pas afară din calea cea sigură şi asfaltată care duce spre teatru şi o iau pe cîmp, prin bălării, spre... – cum să-i zic? – fiinţa noastră etnică. Sună cam pompos, cam pretenţios, aduce a savantlîc de cafenea, mai ales la vreme de vacanţă, dar, pur şi simplu, nu găsesc cuvinte mai potrivite.

Pentru că e vacanţă, pentru că, de mai multă vreme, am dat acestei rubrici un ton predominant serios şi „aplicat“ şi, în sfîrşit, pentru că din cînd în cînd omul trebuie să ia oarece distanţă faţă de zona unde cutreieră de obicei, mă opresc o săptămînă din comentariul eminamente profesional şi pornesc să mai bat un pic cîmpii.

Din păcate, anul acesta nu am ajuns la Festivalul de teatru de la Avignon. De fapt, corect ar fi să spun nici anul acesta: fiindcă nu-mi dă mîna să merg acolo „pe cont propriu“, cum se zicea pe vremuri la mare despre turiştii non-sindicalizaţi, mă resemnez, de o bucată de vreme, să iau contact cu evenimentul stînd în faţa televizorului. Desigur, atunci cînd pot şi acolo unde găsesc televizor „branşat“.

Aşa cum anunţam săptămîna trecută, revin cu impresii despre stagiunea 2009-2010, încheiată, nu demult, pentru mai toate teatrele. Zic „mai toate“ pentru că unele continuă, şi în vacanţă, să-şi trimită spectacolele socotite adecvate anotimpului („uşurele“, amuzante, „fără pretenţii“) fie spre litoral, fie spre puţinele scene în aer liber care au scăpat iniţiativei restauratorilor autohtoni; restauratori, desigur, în sensul de proprietari de restaurante, nu de reparatori – doar nu vă închipuiaţi c

Dacă mijlocul iernii constituie, pentru majoritatea publicaţiilor autohtone, o adevărată binecuvîntare, dată fiind ocazia grasă de a-şi umple paginile cu bilanţuri şi clasamente referitoare la felurite activităţi din anul încheiat, ca şi ocazia (mai rar folosită, însă) de a emite predicţii asupra aceloraşi activităţi în anul ce începe, nemaivorbind despre abundenţa subiectelor curente, mijlocul verii este, din punct de vedere editorial, un moment trist şi secetos.

Am spus-o ori de cîte ori s-a ivit ocazia: dacă, pentru cetăţenii „normali“, „oameni ai muncii“, vara înseamnă în primul rînd vacanţă, pentru cetăţenii anormali, care se ocupă de teatru, ea înseamnă, cel mai adesea, o perioadă de lucru intens.

A fi vedetă, în România de azi, este un lucru deopotrivă foarte uşor şi foarte greu. Dacă înţelegi prin vedetă o persoană care intră în atenţia presei – şi, implicit, a societăţii – pentru două-trei săptămîni sau, hai să zicem, două-trei luni e suficient să te „combini“, măcar şi pentru două-trei zile (sau chiar două-trei ore...), cu un fotbalist, o prezentatoare de televiziune sau un puternic al momentului. Să te „lipeşti“, adică, de o vedetă deja constituită. Dacă, din contră, vrei să „faci“ p

Aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, principala activitate a delegaţilor sosiţi la Erevan, la mijlocul lunii iunie, pentru a lua parte la cel de-al 25-lea Congres Mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/ IATC, conform acronimului francofon sau celui anglofon), a fost, dincolo de alegerea, pentru doi ani, a conducerii organizaţiei, dezbaterea.

Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (prescurtat, AICT sau IATC, după cum iniţialele provin de la numele franţuzesc sau de la cel englezesc al organizaţiei) este, pentru teoreticienii scenei de pretutindeni, cam ceea ce este pentru practicieni UTE (Uniunea Teatrelor din Europa, de sorginte franceză) – sau ETC (Convenţia Teatrală Europeană, născocită de anglofoni)

Începutul verii aduce cu sine, printre multe alte bucurii, şi sfîrşitul anului şcolar. Îmi amintesc, cu oarecare nostalgie, de vremurile cînd importanţa capitală a carnetului de note, a diplomelor, a examenelor (mai exact, a rezultatului lor), a mediilor, a sutimilor şi a altora de acest fel scădea brusc sub adierea atît de îndepărtată, încă, dar atît de insistentă a vacanţei, cu valurile, nisipul şi discotecile ei ori, dimpotrivă, cu brazii, stîncile şi cabanele ei – refugii din calea oricăror

Festivalul internaţional de teatru de la Sibiu a împlinit 15 ani de existenţă. Gîndit iniţial ca o bursă de spectacole, ca o platformă de promovare a proiectelor culturale şi ca un forum destinat artiştilor europeni, reuniunea anuală de la Sibiu a cîştigat, an de an, în amploare. Bursa de spectacole s-a transformat într-un festival prestigios cu vizibilitate internaţională.

Care este rostul teatrului – acum şi în viitor? Să se adreseze, cum se zicea pe vremuri, unor mase largi, ori să comunice cu un număr restrîns de privitori? Ce cîştigă şi ce pierde el, într-un caz şi în celălalt?

Pentru un cronicar, avantajul de a nu vedea un spectacol la premieră constă într-o receptare a respectivului spectacol cumva mai autentică, mai apropiată de viaţa normală a faptului artistic, viaţă care, dacă primeşte „botezul“ în seara cu invitaţii (pluralul de la invitaţie) şi morgă critică, se desfăşoară ulterior în seri obişnuite, cu public obişnuit.

Pentru că promisesem, la „săptămînizarea“ rubricii, să mă ocup constant de spectacolele din repertoriul teatral curent, revin acum, după o întrerupere provocată de popasul pe la diferite festivaluri, la comentariul propriu-zis, „activ“. Deşi despre festivaluri va mai veni vorba – fatalitate!

Invitat la Atena, unde gheretele santinelelor de la Parlamentul grec şi totodată european au urme vizibile ale confruntărilor recente, mi-am amintit de profesorul meu de istorie care povestea, deplîngînd atîta futilitate, că la Constantinopol, în timp ce turcii asediau oraşul, teologii cei mai avizaţi dezbăteau sexul îngerilor.

Aşa cum am mai avut ocazia să remarc înăuntrul acestei rubrici, tema reprezentării scenice a dramaturgiei naţionale este una perenă, eternă, imuabilă, inamovibilă, inatacabilă şi inalienabilă. Nici nu mai este, de fapt, o temă; e o fatalitate.

Am scris, în ultimele două săptămîni, numai despre acest eveniment – sau numai despre Shakespeare. O fac şi în numărul de faţă, pentru ultima oară (în acest an!), simţind de pe acum amărăciunea despărţirii.

Ceea ce i s-a întîmplat lui Michael Jackson echivalează cu o crucificare. Întotdeauna am simţit că omul acesta a avut o structură mesianică. Dacă Dumnezeu ar fi trebuit să îl trimită pe Mesia în vremurile noastre ar fi ales cu siguranţă un pop star..

Despre Shakespeare însuşi, mai apoi. Oricît ar fi de frecvent montat (şi este), acest extraordinar autor rămîne inepuizabil, iar intrarea pe teritoriul lui, indiferent că se petrece cu instrumentele cercetătorului, ale creatorului sau ale spectatorului obişnuit, continuă să producă revelaţi.

La prima vedere, ideea lui Emil Boroghină, directorul festivalului craiovean şi al Fundaţiei Shakespeare pe care festivalul se sprijină (în echilibru foarte fragil) ca structură organizatorică, este în acelaşi timp originală şi riscantă.

Aici intervine, evident, Ostermeier, care (cel puţin) în această privinţă se înţelege perfect cu dramaturgul: susţinător înfocat al misiunii sociale a teatrului, artist angajat, om al acţiunii (şi nu al sloganelor), director al poate celui mai militant şi creativ teatru din Germania, Ostermeier preia din Hamlet-ul shakespearian esenţialul.

Ce ar mai fi de spus despre Gala Premiilor UNITER 2010? Că farmecul amfitrionului Ion Caramitru a depăşit vestimentaţia sa „nonconformistă“ (unde e smochingul de-anţărţ?), că momentul comemorării artiştilor dispăruţi era mai bine plasat altădată, la început (durerea îi uneşte pe oameni), că „momentele artistice“ au avut calitate, dar nu şi strălucire, că, în sfîrşit, clipurile tv au fost, parcă, mai îngrijite.

Recenta participare la un juriu teatral mai mărunţel mi-a înlesnit reluarea contactului (pe care, în chip cît se poate de voluntar, îl cam pierdusem în ultima vreme) cu scenele din Capitală şi din ţară şi cu – implicit – repertoriul lor, cum ar veni, normal.

E o dramaturgie a urgenţei contactului cu temele cotidianului – obsesia emigrării, relaţia tensionată copii-părinţi, frecuşurile ratării etc.

Victor Ioan Frunză este un regizor care iscă, pretutindeni pe unde trece, furtuni – organizatorico-administrative, tehnice, artistice ori toate la un loc. Existenţa lui într-un teatru, la lucru, nu rămîne niciodată neobservată; începînd cu portarul şi sfîrşind cu directorul, toată lumea află repede că în acel teatru nimic nu va mai fi la fel, măcar atîta vreme cît va dura facerea spectacolului.

De acum înainte, această rubrică (al cărei titlu rămîne, deocamdată, neschimbat) va apărea în fiecare săptămînă şi va conţine observaţii aplicate asupra spectacolelor din repertoriul curent al teatrelor din Bucureşti şi din restul ţării. Eventual, cititorii ei vor putea deduce dacă e cazul să bată drumul pînă la cutare sală ori nu.

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că homosexualii se simt la ei acasă pe străzile din New York, dar acest adevăr e pus cel mai bine în cuvinte de Bette Bourne, protagonistul celui mai emoţionant show pe care l-am văzut în această primăvară – A life in three acts (O viaţă în trei acte) la St. Anne’s Warehouse în Brooklyn.

Primăvara astronomică a sosit, în fine; altminteri, la data cuvenită, aşa că, teoretic, nu prea avem de ce ne plînge. Ba chiar şi-a făcut o intrare în scenă spectaculoasă (fiindcă sîntem la acest capitol, trebuie spus, pentru „laici“, că, în teatru, intrarea în şi ieşirea din scenă constituie momentele-cheie ale „prestaţiei“ unui actor, mic truc pe care junii servanţi ai Thaliei nu îl apreciază îndeajuns – şi rău fac), depăşind cu mult – cu vreo şapte-opt grade Celsius, mai exact – aşteptările „

Din punctul de vedere al momentelor sale „fierbinţi“, viaţa teatrală românească poate fi temeinic invidiată nu doar pe plan regional, ci şi la nivel continental: nu sînt multe ţările care să aibă premii destinate special scenei, acordate de profesionişti şi înmînate cu mult fast într-o ceremonie transmisă în direct, la oră de vîrf, de televiziunea de stat, după cum nu sînt destule nici acelea care să aibă un festival de cuprindere naţională şi ambiţii internaţionale şi al cărui afiş să trezească

De curînd, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“ (care funcţionează în dîra „navei-amiral“ a scenei româneşti, dar încearcă să nu servească doar interesele TNB) au convocat dramaturgi, critici, regizori, directori de teatru, actori şi – vorba lui Caragiale – cît public a mai putut încăpea în mica Sala 99 a instituţiei, pentru a dezbate chestiunile fierbinţi ale dramaturgiei autohtone, pornind de la un spectacol-lectură cu textul cîştigător al ediţi

Istoria culturii şi civilizaţiei ne învaţă că, dintotdeauna, omenirea (şi oamenii) a(u) avut, în preajma cifrelor rotunde ale calendarului, deopotrivă trăiri extreme şi frisoane prospective, de parcă cele două sau trei zerouri terminale ar induce (prin perfecţiunea lor formală şi prin asemănare, probabil, cu organul văzului sau, cine ştie, cu gura atrăgător-ameninţătoare a fîntînii) puteri divinatorii şi fiori ero(t)ico-thanatici străini figurilor matematice mai contorsionate.

Să batem cîmpii (de umplutură)...   ...chiar dacă se află sub troiene, chiar dacă ne îngheaţă picioarele, chiar dacă am obosit, chiar dacă ne-am plictisit, chiar dacă ne dor ochii de-atîta alb, care nu e întotdeauna (sau nu e numai) simbolul purităţii şi al nevinovăţiei, ci şi, în context teatral-scriitoricesc, al lipsei de inspiraţie şi al lipsei de nuanţe, ba uneori chiar al lipsei de talent.