Utopii

Părea că, după sfîrşitul istoriei şi moartea utopiilor, nu mai e nimic de spus pe această temă. Devenit viaţă, visul marxist-leninst al societăţii perfecte s-a compromis prin realitatea regimurilor totalitare şi, după şocul acestei descoperiri, asocierea între piaţa liberă şi democraţia reprezentativă pare că a rămas singura variantă posibilă a vieţii economice şi politice. Civilizaţia consumului şi cultura compromisului creează, la rîndul lor, ficţiuni alternative ale lumii, accesul dorinţei în politică este reacţia la aspectele omogenizatoare ale globalizării, la inegalităţi, la diversele disfuncţii ale realului. Numărul special din această vară al revistei Le Nouvel Observateur face un inventar al utopiilor prezente în dezbaterea prezentului, dar şi în aspiraţiile unui număr mai mare sau mai mic de oameni; lista e impresionantă şi unele deschideri sînt fascinante. "Utopia este o realitate intelectuală, filozofică şi politică ambiguă cu o faţă descriptivă şi programatică a modelelor sociale, şi o altă faţă, ireductibilă la prima, menită să supravieţuiască sfîrşitului utopiilor", scrie Robert Redeker în argumentul culegerii de articole semnate de profesori de filozofie, de sociologie sau de tehnologie, de geneticieni, de antropologi şi psihologi. În accepţia acestui volum, utopia este o stare onirică, a cărei permanenţă se menţine prin puterea ei de a iradia realitatea, iradiere care ar trebui s-o protejeze de asalturile distructive ale acestei realităţi. Afirmîndu-şi caracterul ştiinţific, utopia marxistă a ucis visul, redusă la faţa muribundă a utopiei concepută ca sistem politic. Pledînd pentru utopia realistă, Edgar Morin pledează pentru reintegrarea incertitudinii în cunoaşterea realului. Nu trebuie să dorim să creăm cea mai bună dintre lumi, dar trebuie să hrănim speranţa unei lumi mai bune. După naufragiul ideologiilor progresului, apariţia şi răspîndirea în lumea a treia a unor mişcări milenariste, apocaliptice, întoarse spre "vîrsta de aur" a trecutului, pot fi echivalate cu utopiile terapeutice, necesare unor societăţi marginalizate, dezamăgite de religiile tradiţionale considerate complice ale răului (Laënnec Hurbon). La celălalt capăt, sînt utopiile bazate pe prezumţia evoluţiei tehnologice pînă la punctul cînd aceasta va reorganiza viaţa şi ideile: utopia uterului artificial (Marcela Iacub), utopia corpului virtual (Antonio Casilli), utopia tehnicistă (Dominique Bourg), în care geniul robotic sau cel molecular vor permite rezolvarea tuturor problemelor. Tot premisele unei tehnologii din ce în ce mai adecvate nevoilor umane permit utopia abolirii foametei (Jean Ziegler), sau aceea - ceva mai modestă - numită "zero copii săraci" (Martin Hirsch), utopia abolirii pieţei libere (Alain Caillé), utopia vegetariană (André Méry) şi corolarul lor, utopia sfîrşitului ştiinţei, prin apariţia unei teorii unice care să explice totul (Etienne Klein) asigurîndu-se astfel utopia nemuririi (Ronald de Sousa). Un fel de realizare practică în prezent a acestor perspective îndepărtate ar fi utopia Antarctica (Georgie şi Yves Frenot) - "pămînt al păcii şi al ştiinţei, protejînd continentul alb de orice revendicare teritorială şi de orice exploatare comercială". Vrea cineva să se mute în Antarctica? Prin extrapolare se ajunge la utopia păcii eterne (Philippe Raynaud), a androginului (Marie-Françoise Bosquet) şi a societăţii atee (George Minois). Oamenii nu se pot dezobişnui să aspire la imposibil: astfel, Philippe Breton rezumă utopia sfîrşitului incivilităţii, adică apariţia unei societăţi civile care a resorbit toată violenţa, pacificarea moravurilor realizîndu-se prin cuvînt. Nu se răspunde la întrebarea ce e de făcut pentru ca, la rîndul lui, cuvîntul să nu incite la violenţă. Michel Adam descrie utopia sfîrşitului prostiei: simplitate, fraternitate, îndoială activă, înţelegerea diferenţei. E cea mai improbabilă dintre toate, pentru că sfîrşitul prostiei nu se poate face fără acceptul şi contribuţia proştilor. (M. B.)