Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm Urletul de entuziasm
"Îţi mulţumesc, eşti generos!" - îmi spun cei uşor (dar şi voios!) intimidaţi de elogiile mele nestăpînite cînd îmi place ceva scris, gîndit sau făcut de ei. Mă amuză intimidarea lor, de oameni neobişnuiţi cu vorba bună în multele decenii guvernate de conformismele scîrbei, dispreţului şi indiferenţei. Dar nu sînt un generos. Taciturn, pot fi chiar nesuferit. Sînt, de fapt, un interesat. Ca şi viclenia - foarte rar trecută printre virtuţi -, interesarea are renume prost în neamul nostru. Ea trage spre meschinărie, flaterie, nesinceritate, toate clişee ale unor sentimente cu care nu e frumos să ieşi în lume, sănătos condamnate de morala fabulelor. Îmi pasă prea puţin că pot fi considerat, prin elogiile mele la cărţile şi articolele care-mi plac, un interesat - totuşi ţin să nu fiu văzut ca un generos. Aceasta introduce un idilism, o "bunătate" care trag spre blegeală, deşi am zile cînd îmi cînt: "mai bine bleg decît mohorît". Problema e în ce sînt interesat, ba aş scrie: foarte interesat, cu un egoism, da, monstruos. Sînt interesat să-mi placă ce citesc, trăiesc, scriu şi văd, pornind fie de la mine (tot mai rar!), fie de la alţii, dînd şanse pînă şi celor pe care nu pot să-i sufăr, aşa-numiţii "duşmani". Sînt interesat personal ca, într-o politică a meschinăriilor mele, să mă bucur de mine şi de cei din jur. Nu văd nimic tragic în această bucurie. Absenţa tragicului nu o compromite. Există cîteva domenii - mai puţine decît degetele celor două mîini şi poruncile lor - în care se poate trăi fără sentimentul tragicului. Nu înţeleg de ce aş face şi din asta o nenorocire: care-i nenorocirea că sînt încîntat citind o poezie superbă şi mă frămînt cum să-i comunic autorului cît mi-a plăcut? Dar cine-ţi cere să-i comunici asta? - mă întreabă o voce nu mai puţin veselă. - Nu mă pot stăpîni cînd citesc un articol entuziasmant... e adevărat, nu-i un fenomen de fiecare zi, slavă Domnului, unde am ajunge? La banalizarea binelui? Am o anume experienţă în chestiunea asta - a urletului de entuziasm. Bătrînii liberali cu care în anii aceia grei m-am împrietenit prin bridge (Ce levată curată aveau! Ce distincţie în licitaţie!) mi-au transmis normele bunului-gust în elogiu, adică reţinerea în ton şi răceala în adjective: nu-i de bon ton să fii entuziasmat în faţa unui contemporan, e semn de cultură precară, nu se face... Dar, printre ei, dl Radu Albala găsise o nuanţă care, dacă nu i-o împărtăşeam - eu, ca un om ce credea în Revoluţia franceză, fiind, pentru dînsul, "un golan"! -, mă frapase. Dl Radu Albala - extrem de dornic în a fi felicitat, dar şi susceptibil la fiecare adjectiv, de la dînsul învăţînd cum poate fi un elogiu şi o uşoară înjurătură - respecta codul, ţinîndu-se zgîrcit în lauda pe faţă, putînd să te întrebe din cînd în cînd: - N-ai auzit alaltăieri urletul meu? - Care urlet, Radule...? Tu şi urlet... - Te citisem în România literară... Dădusem răcnet de plăcere... - Nu era mai bine să mă fi sunat? - Am preferat, ca de obicei, singurătatea. Este ceea ce se numeşte, în societăţile evoluate pînă la trufia îndreptăţită, rezerva de decenţă în entuziasm. Aş minţi dacă aş scrie că aspir zi şi noapte la ea. Am alt curs al leului. Avem alte salarii, alte moşii, alte bunuri, bancuri şi dureri. Alte gratuităţi. Şi nici nu mi se potriveşte - pentru a o mărturisi, ca Swann, în final. Am, repet, un interes monstruos ca în anumite zile să-mi placă ce scrie extraordinar fie şi un necunoscut, mai ales un necunoscut, deşi sînt suficiente două-trei măgării zilnice ca să-mi treacă orice chef de laudă a semenilor. În fond, exerciţiile de admiraţie ale lui Cioran, a căror nevoie a resimţit-o în amurg, spun ceva bulversant despre nihilistul acela. Mă întreb însă cine din jurul meu ar "gusta" o admiraţie ca aceea în faţa lui Eliade, căruia îi putea ura să nu fie obsedat de succesul la public şi chiar să nu-l obţină, spre binele şi meritul operei! În sfîrşit, toate aceste intimităţi devin stingheritoare şi poate că nici nu sună convingător. Să accept că sînt un generos, totuşi? Mă ia, mai degrabă, un frison de îngăduinţă cu mine însumi care mă duce la a dezvălui că acest articol l-am scris în urmă cu vreo zece ani, în Dilema, şi încă mă pot uita drept în ochii lui. Mă exprimă, încă, integral. Rezistă. E verbul mult mai important decît orice adjectiv de binefacere. Orice efemeridă de articol e obsedată să reziste măcar un deceniu.
