Unde pleacă uichendistul? Călăraşi-Dervent-Peştera Sfîntu Andrei
E o grădină zoologică destul de mare. Spre surprinderea mea. N-au elefant. Dar au lei făcînd sex (numai pentru uichendist.ro), emu adult, jaguari poftind la păsăret, emu tînăr, urşi de vreo două feluri, cel negru avînd tic nervos: scociora minute un singur punct negru în ciment. Şi iarăşi: hipopotam uriaş şi fragil, ca toţi hipo (preferatul meu, minute am stat să-l văd mîncînd şi nehalind decît cîteva paie), crocodilul de piatră, boa trei, păsăret, peşti, o ţestoasă de mîl decisă să nu se-nece. Sexul între lei? El îl iubeşte pe el. În acel moment. El o arată. Celălalt el cască o dată. Lui i se taie. El se rostogoleşte înfrînt. Ăsta-i sexul. De grădină zoologică. Dorinţă scurtă, plictiseală. Placiditate: ce să faci cu atîta viitor? Acum, la cîteva ore după Călăraşi, senzaţiile mi s-au aşezat. Precum oraşul e aşezat şi el. E o senzaţie a istoriei care şi-a făcut treaba. Boierimea-negustorimea şi-a făcut casele, gata, şi-a încheiat rolul istoric. Comuniştii au lucrat şi ei la Călăraşi, gata, şi-au încheiat şi ei rolul. Grădina zoologică are mîndria ei. E pusă bine deoparte. Călăraşiul e bine delimitat. Zoo la zoo, combinatul prăbuşit la combinat prăbuşit. Statui la statui. E un oraş făcut de un copil ordonat. Nu străluceşte prin nimic, dar are de toate. E multă statuie în Călăraşi. De la preaurecheatul primar vechi la Burebista-Decebal-Dromihetes-Carol I, Voievozii neamului s-au adunat la sfat în Călăraşi. Statuile nu depăşesc nivelul didactic. Şi, de aceea, Călăraşiul cred că poate fi un bun oraş ca material didactic. Ştiţi cum ne scoate învăţătoarea să ne arate natura la orele de biologie de clasa a III-a? Pe materii: ai case negustoreşti-ai blocuri-poţi preda istoria mergînd la faţa locului, aşa cum tot pentru istorie ai statuile voievozilor. Mergi cu şcolarii şi le arăţi la faţa locului, uite ăsta e ăsta, ăsta e ăsta. Grădina zoo e bună pentru materiile: zoologie-biologie. A, pentru artă abstractă e bun Călăraşiul. Are. Din fier de la Combinatul făcut praf, se înalţă un păianjen, diverse turbine, încovoieri, o lupoaică cu capul căzut. La Dervent călugării stau la bloc de două etaje, şi ăsta-i lux. Credincioşii, în biserică, "fac de trei ori trenuleţul" doar-doar minunile se vor pogorî atunci, pe loc. Credincioşii de picnic lasă maşina cu toate uşile deschise ca să sară din ea diavolii de motor, de portbagaj, de pe locul şoferului şi locul mortului, iar sinelui lor îi dau să mănînce pre lîngă Izvorul Tămăduirii, izvor cu robinet de cea mai înaltă calitate tehnică. E o credinţă rătăcită la Dervent, uitînd de credinţă şi aşteptînd gură cască minunea şi profitînd de cele mai noi minuni ale civilizaţiei, printre care enumerăm şopingul. Omul nu mai e de mult o minune aici. În tăcerea lui Dumnezeu, credincioşii citesc nevoia unei umilinţe peste măsură combinată cu o inventivitate de prost gust. Minunile ce-au fost, cine le mai ştie? Minunile ce vor veni i-au luat omului mintea, speră să i se întîmple lui, lui, nu altuia şi de aceea exerciţiile lui de smerenie arată grotesc.