Unde mă duc şi ce fac în caz de criză
E noapte în cinemateca mea personală. Cel mai mare, cel mai celebru şi cel mai frumos actor al vremii se desparte de amanta lui, Ursula, şi, urcînd în maşina lui somptuoasă, se uită la întîmplare, pe stradă, cerîndu-i primei femei văzute pe trotuar să vină lîngă el. Biata femeie " îmbrăcată cu o blăniţă ponosită " nu înţelege, pe ea o chemă? Chiar pe ea? În viaţa ei nu a avut parte de un asemenea client. "Da, tu, hai…" " îi porunceşte celebrul bărbat şi ea urcă în maşina fastuoasă care se opreşte în faţa unui elegant club de noapte, unde el intră primul, salutat cu adînc respect de toţi cei responsabili, lăsînd-o pe ea să se descurce la garderobă, printre faldurile draperiei grele din pluş, femeia neputînd nimeri intrarea în paradisul acela necunoscut ei. Cel mai celebru şi cel mai frumos actor din lume îşi poate permite orice. El poate face dintr-o femeie culeasă de pe stradă, o parteneră de dans. El e stăpînul " ea e sluga. Sluga nu poate mai mult decît să danseze un mambo al ei; e un dans de reunoştinţă, de veselie, de durere, de umilinţă şi putinţă care te trimite cînd la un pol, cînd la un alt pol al existenţei, de aici dezarticularea gesticii ei. Stăpînul se plictiseşte repede de grotescul situaţiei şi îi porunceşte servului: "să cinăm împreună!" Să cinăm? Unde? Acasă la el, în palatul lui unde biata femeie nici cu gîndul nu a ajuns vreodată. Ea urcă scările palatului cu aceiaşi paşi dezarticulaţi, strămutată pe un tărîm de vrajă, în stare de imponderabilitate; ajung în dormitorul lui, el îşi dezbracă haina, cămaşa: " Cum te cheamă? o întreabă, în sfîrşit. " Cabiria… " Cum? " Cabiria… şi vrea să-i ridice cămaşa aruncată pe jos, într-un gest venit din lumea ei de femeie serv, de gospodină care ar spăla şi cămăşile masculului, dacă vreunul ar fi dorit, vreodată, din milă, să rămînă mai mult de o noapte la ea. " Lasă cămaşa, o s-o ridice camerista! îi porunceşte el şi îi cere să se aşeze, să stea locului, el punînd ca fond muzical "a cincea", andantele: " Îţi place muzica asta? " Nu e genul meu… " îi răspunde ea, la răscrucea dintre sinceritate, profesie şi transă. Pe fondul beethovenian, ea îşi scoate jantilica de blană, să se facă oarecum comodă, constată că amărîtul ei scampolo e rupt la mînecă şi îi explică stăpînului care bate tactul andante-lui: "Mi s-a rupt mîneca, am s-o cos…", căci şi ea are casa ei, cu duş, cu pat, cu ac şi aţă, dar vine valetul cu cina şi atunci, în monologul ei desfrînat, simte mirosul mîncării, parfum de bucate niciodată atinse, iată homar, iată pui fript, femeia atinge paroxismul vital: să continue a-i povesti cum trăieşte ea, sau să înfulece? Ea începe să plîngă la această nouă răscruce de rai şi foame, de adevăr şi vis, de ireal şi mizerie. Şi la capătul plînsului, Cabiria Massina îi cere lui Amedeo Nazzari, stăpînului, sultanului, împăratului, Dumnezeului, o dovadă " o dovadă irefutabilă că ea a fost aici, în paradis: o fotografie de-a lui, cu dedicaţie şi cu precizarea că a fost cu ea, o noapte. La mine, în Cinematecă, nu e criză. Mă tratez cu Fellini. Mîine iau din biblioteca ei " nici o cinematecă fără bibliotecă! " Stăpîn şi slugă, nuvela lui Tolstoi cu finalul ei liniştitor de apocaliptic.
