Un lăcaş al gîndirii româneşti în acţiune
Nu cred că sînt deplasat în enervarea crescîndă pe care mi-o provoacă ipocrizia comentariilor sarcastice ori de cîte ori apare în viaţa politică ideea de restaurant. Ideea şi chiar localul... S-a făcut un caz imens din prezenţa foarte familiară a preşedintelui ţării într-un local de lîngă Palatul Cotroceni; s-a făcut haz îndelung la intenţia opoziţiei de a ocupa acelaşi local în timpul unor tratative la Palat, unde fusese invitată şi refuzase să se prezinte; decît tratative acolo, mai bine o trataţie la "Golden Blitz"; s-a renunţat, dar condeiele şi faxurile nu au tăcut cîteva zile; s-au consacrat pagini multe zguduitoarei dezvăluiri a unui consiliu de taină între prim-ministru şi cîţiva prieteni de-ai săi într-un alt restaurant bucureştean, pe malul unui lac; doi ziarişti s-au dus cu o barcă motorizată, la acelaşi restaurant, şi au stat de vorbă ore întregi, telefilmaţi şi teletransmişi în direct, cu chelnerii roind în jurul lor - uite aşa, na, ca o sfidare a serviciilor care urmăresc pas cu pas liderii de opinii antiprezidenţiale. Cinstit vorbind, nu m-am simţit cutremurat. Merg mai departe şi zic că, şi înainte de â89, restaurantul a avut locul său eminent în viaţa cioclopedică a ţării. În pofida microfoanelor şi a urechilor treze, în răspăr cu partidul care ura visceral cafeneaua ca loc al reacţionarilor burghezi şi leneşi, "Capşa" era "Capşa", nopţile lui Zaharia Stancu la sfat cu conducerea Gazetei literare nu erau secrete, "albele" se aduceau din tipografia de peste drum, acolo, la miez de noapte, cu ultimele porunci ale cenzurii, luate în derîdere, dar executate între două şvarţuri şi încă un coniac; tot la un restaurant se adunau frecvent cei mai dîrzi critici literari nonconformişti, stabilind alianţe, negociind sfere de influenţă, premii, contraofensive împotriva autorităţilor care ajunseseră să numere de cîte ori apărea cuvîntul "partid" în România literară; nu mă duc pînă la a "cînta" restaurantul Uniunii Scriitorilor cu tot ce a însemnat el pentru "ideile în dialog" şi non-dialog ale vremii, pentru "tezele şi antitezele" de la Bucureşti, căci şi astea au existat, oricît s-a turnat în pahare şi dosare. Pentru mine, localul familial şi familiar constituie o constantă a vieţii noastre publice, ba chiar şi intime. El aparţine agorei româneşti în orice orînduire, fie ea o dictatură antonesciană (vezi şi Jurnalul lui Sebastian) sau comunistă, cu atît mai mult pe vremea asta de "dialog social"; aş spune chiar că revenirea restaurantului în centrul vieţii politice este o înfrîngere a talk-show-urilor tot mai plicticoase şi ineficiente, un refuz al telepălăvrăgelii, al noii mari trăncăneli necunoscute celui care a consacrat acest spaţiu ca primordial în mişcarea ideilor, controverselor, bîrfelor, bancurilor fără de care, mă-nţelegi, ne-am sufoca. Tocmai din cauza lui, a lui Caragiale, mă irită tratarea caricaturală şi minimalizatoare de care au parte în mass-media birtul, barul, bodega, crîşmele, cafeneaua, cofetăria (de neuitat, Noica şi Ricu Wald discutînd la "Nestor"!), plăcintăria, marile şi micile restaurante din România noastră tranzitivă spre transcendent şi înapoi în contingent. În numele sentimentului caragialian al fiinţei (pe care nici Cioran nu ni-l poate lua) protestez împotriva bagatelizărilor la care sînt supuse sistematic aceste lăcaşuri ale "gîndirii româneşti în acţiune". Da, primesc! Sînt tradiţionalist, da, sînt reacţionar, da, da, da, de trei ori da, sînt caragialian şi îi zic "bravo!" domnului preşedinte, "bravo!" domnului premier, "bravo!" tuturor miniştrilor, senatorilor şi deputaţilor care evadează din sistem - sistemul de prejudecăţi şi protocol - şi se duc să pună ţara la cale între două-trei şpriţuri, patru cafele şi, eventual, într-un tîrziu, o ciorbă de burtă. Unde să se pună ţara la cale mai cu spor dacă nu într-un local intim? În Parlament? La Guvern? La Cotroceni? S-a văzut ce a ieşit... O socoteală elementară ne arată că marile idei şi expresiile lor bătute în piatră de acolo au ţîşnit, din spaţiul acesta întins de la "Capşa" şi "Café de la Paix", pînă la "Cocoşatuâ" şi "Golden Blitz"-ul de azi. Dintr-o biată simigerie s-a înălţat revelaţia nemuritoare: "Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia!". Într-un local nicicum de pierzanie s-a descoperit "lacuna" dintotdeauna în problema pedepsei cu moartea. Într-un cafiné central s-au aplicat cele mai răsunătoare palme din politica naţională. Nu s-a observat îndeajuns că pînă şi lecţia cea mai consistentă privitoare la arta prozatorilor români s-a slujit tot de o berărie. Tatăl nostru, Ion Luca, în cele "Cîteva păreri" ale domniei sale, ce cerea? Cerea ca orice poveste interesantă, cu conflict, suspans şi emoţii, să nu se lăbărţeze în blablauri filozofice şi morale, ci să capteze "sunetul halbei de bere" pocnite în fruntea unuia dintre interlocutori: "Vreau să aud halba trîntită în capul celui din faţă...". Nu e postmodern? Ei, taci...! Spre gloria "Capşei", să consemnez că, prin â40, Eugen Ionescu - cf. memoriei de computer a lui Dan Amedeu Lăzărescu -, ieşind din local şi văzînd cum coboară dinspre Teatrul Naţional spre Cercul Militar o demonstraţie legionară, a emis pentru prima oară un ţipăt cumplit: "Rinocerii! Rinocerii!". Incalculabile sînt şi vor rămîne consecinţele unui caşcaval pané, ale unei fripturi în sînge cu cartofi prăjiţi, ale unei saramuri dure, ale unor papanaşi-ca-la-mama şi ale atîtor tării plus nesul aferent asupra evoluţiei ideilor de interes naţional desfăşurate la o masă riguros rezervată. Da, sînt pentru restauranţie în viaţa ideilor noastre politice, morale şi eţetera. Peste o lună, la 21.10.2006, acest articol va împlini un an de la apariţia sa în Dilema veche. Indiferent cît de sesizabilă sau insesizabilă a fost ironia lui, mai important este că pledoaria pentru restauranţie a fost înţeleasă mot-
