Un ''21-22'' tot mai etern

După 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei - atît cît durează o ieşire din pustiu - îl sun pe un prieten care, la 60 şi ceva de ani, pleacă pentru prima oară în Spania, ca turist, avea pe atunci 22 de ani, încă mai ştie cine au fost Dubc¡ek, Smîrkovski, generalul Svoboda, Brejnev, Suslov şi Mikoian, nu e tipul care să-şi fi construit castele în Spania, va bate acolo, cum îl cunosc, toate muzeele, glumim pe larg, "Radule, ai putea să-mi fii tată...", îi urez drum bun, apoi mă gîndesc că nu am văzut niciodată Prado, Praga, o singură dată am ajuns la Bratislava, în ’69, iarna, în drum spre Viena, turist, pe mai toate casele satelor se mai vedea, sub zăpadă, cuvîntul "Svoboda", mi-am cumpărat de la Viena un L’Express francez, la un chioşc din faţa catedralei Sfîntul Ştefan, am stat 8 ore, dintre care una în Café Mozart, era 21 decembrie, ziua naşterii lui Stalin şi a morţii lui Labiş, ne-am întors pe la Borş unde un ofiţer de grăniceri ne-a întrebat de cum a urcat în autocar: "Cîţi din cîţi?" şi i s-a răspuns adevărul: "Toţi din toţi!" şi el s-a crucit, ca peste un an, la Frankfurt, cumnatul meu să-mi ţipe: "Cum de nu ne-ai sunat? Veneam să te luăm kein Problem!", totuşi, după 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei, mă gîndesc că nu am văzut niciodată Parisul, Londra, Berlinul, căci şi aici sînt johannstrausian, adică rău la drumuri, anxios la plecări, veniri, la gări şi aeroporturi, dar asta nu mă supără, cît faptul că de cinci zile nu avem lift şi 10 etaje zilnic nu mi se par chiar o cură de sănătate, la o vîrstă cînd constat că cei mai mulţi colegi de redacţie nu ştiu exact cine au fost Dubcek, Smîrkovski, generalul Svoboda, nici Brejnev, nici Suslov şi a le povesti ce s-a întîmplat la Cerna-pe-Tisa, care a fost diferenţa dintre Husak şi Liehm, ce unea Asul de pică al lui Forman de Lumina intimă a lui Passer şi Gluma lui Kundera, cum mi s-a repartizat, ca soldat instruit, o fereastră a Casei Scriitorilor de unde să trag cu puşca în caz că intră sovieticii în Bucureşti (de la Marius C. la Andrei M. şi Stela G. s-ar bate din gene ca la o glumă de bucureştean dus cu pluta...), dacă le-aş nara oricît de postmodern toate acelea, m-ar considera, în fericita lor ignoranţă, un tătic ticăit, un bunic siropos, un butic plin de amintiri, ceea ce nu înghit fiindcă sînt un nuvelist, un ficţionar, şi noi, aceştia, nu avem vîrstă şi nu luăm produse care ne-dau-şansa-la-noi-amintiri, de inde non philosophare, ci ideea că după 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei să-i scriu fiului meu inexistent din Groenlanda, măcar pentru a-l felicita cu prilejul făuririi sale - nu a naşterii... - în noaptea aceea de 22 august 1968 cînd am fugit din Bucureşti, cu inexistenta lui mamă, să nu mai răspund telefoanelor de la buni prieteni şi confraţi care insistau să intru cu ei în partid după cuvîntarea lui Ceauşescu şi - sub apăsarea Budapestei ’56, a acelui "noi, nu, niciodată noi nu..." al lui Labiş - ne-am urcat într-un tren şi am coborît undeva, după Comarnic, nimerind la un cămin curăţel de ceferişti cu o cameră clar obscură pentru oaspeţi. Decît să intru în partid, am optat pentru libertatea de a intra în camera aceea, a fost interpretarea mea modernistă la Educaţia sentimentală a lui Flaubert, Frédéric Moreau pe Valea Prahovei, deşi ea nu era chiar doamna Arnoux, dar nici ce se întîmpla nu mai avea nimic cu utopia mea dintotdeauna fără de partid; nu i-am dat niciodată fiului meu inexistent "Educaţia sentimentală", nu i-am vorbit vreodată de Dubcek, Smîrkovski, Brejnev şi Suslov, el mi-a refuzat cărţile pe care i le-am trimis în Groenlanda (1984, Zero şi infinitul, Armata de cavalerie), nu-l interesează educaţia mea sentimentală, aşa i-a spus mamei sale cînd s-au întîlnit în vacanţă la Rejkjavik1, iar ea m-a conjurat să nu-mi mai justific în faţa lui pierderea utopiilor noastre, oricît ar fi devenit, în întruchiparea lor, de negre (permiţînd azi apariţia altora, roz-bombon, ca aceea a unui neoliberalism decent) Dar pot să nu-i scriu nimic cînd face 40 de ani de la noaptea conceperii lui, exact în noaptea aceea cînd "totul s-a terminat", precum i-a spus, butonînd radioul între Praga şi Bucureşti, un bătrîn marxist antistalinist fiului său de 12 ani, atunci, azi strălucit conservator liberal creştin? Să-i trimit băiatului meu inexistent cronicile la Stan şi Bran, Chaplin, Nanuk eschimosul...? Ştiu că-i plăceau... Sau să-i povestesc Asul de pică al lui Forman?2 Ar înţelege aluzia la veşnica actualitate a relaţiei dintre tată şi fiu? Să-i mai fi povestit cîndva Asul de pică? Da’ ăştia mari de azi, de la Studiourile din Moscova, Hollywood, Beijing, de ce ne dau fără jenă, fără să se scuze, Actualităţile văzute acum 40 de ani, schimbînd doar decorul, geografia, mutînd Praga între Tbilissi şi Tskhinvali, între Lhasa şi Belgrad, modificînd uşor sonorul: "Voi vorbiţi, cei care aţi bombardat Serbia?" "Voi vorbiţi, după ce aţi bombardat Cecenia?" (Marius C., Stela G., cunoaşteţi ancestrala replică sovietică la adresa americanilor: "Voi vorbiţi, care linşaţi negrii?") Să nu fie suficienţi 40 de ani pentru a ieşi din pustiul fierbinte al războiului rece? 1.

2. Decizia, în numărul viitor, în funcţie de situaţia internaţională.