Tot de pe Lună
Ultimul număr din luna iulie al revistei Time este în rînd, am putea spune, cu ediţia din aceeaşi săptămînă a Dilemei vechi. Dosarul tematic se ocupă de aselenizări (la aniversarea a 40 de ani de la prima). Sub titlul dosarului " "Moonstruck" (afectat de Lună sau lunatic) " sînt expuse poveştile celor 24 de astronauţi participanţi la misiunile Apollo, oameni cărora nu le-a fost uşor să-şi trăiască întreaga viaţă sub apăsarea călătoriei spre Lună. "O călătorie spre Lună e grea, dar nu atît de grea pe cît e reîntoarcerea acasă, atunci cînd misiunea s-a încheiat. La 40 de ani după prima aselenizare, caracterul celor care au făcut această călătorie se dovedeşte a fi cel mai mare mister" scrie autorul dosarului, Jeffrey Kluger. Textul relevă problemele psihologice ale unui om antrenat pentru o operaţiune excepţională, odată ce aceasta s-a încheiat. Nimic din viaţa ulterioară nu mai poate fi la fel de spectaculos sau interesant şi nu mai poate aduce o glorie similară. Buzz Aldrin, de exemplu, cel de-al doilea om care a păşit pe Lună, a trecut printr-o perioadă de depresie şi alcoolism. Avea şi antecedente în familie. Bunicul şi apoi mama lui s-au sinucis. Mama, pe numele ei de fată Marion Moon (!), şi-a luat viaţa chiar cu 14 luni înainte de călătoria spre Lună a fiului. Jeffrey Kluger povesteşte întîlnirea pe care a avut-o cu Buzz Aldrin la bordul portavionului Intreprid, ancorat în vestul Manhattan-ului: "În acea noapte, o uriaşă lună plină atîrna deasupra Străzii 46, încărcată parcă de profunde semnificaţii, pentru mine. Buzz părea să n-o observe. Am discutat însă despre viitoare sisteme de propulsie ale rachetelor şi călătorii spaţiale, subiecte care continuă să-l fascineze". Alan Shepard, o altă mare glorie a misiunilor spaţiale, a decedat în 1998. A fost primul american care a călătorit în spaţiu (în 1961) şi cel care a condus modulul Apollo 14, într-o misiune care trebuia să redea încrederea în acest program, după eşecul cu Apollo 13. Şi-a permis excentricitatea de a juca golf pe Lună. Ulterior, în viaţa civilă, s-a dovedit un bun om de afaceri. Din datele publicate în Time reiese că mulţi dintre cei 24 au devenit directori şi preşedinţi de mari companii. Cîţiva au evoluat însă altfel. Alan Bean, participant la misiunea Apollo 12, s-a dedicat picturii. A pictat Luna şi pe astronauţii care au explorat-o. Charlie Duke, membru al echipajului Apollo 16, care, întors de pe Lună, declara că nu găseşte nici un fel de semnificaţii filozofice ale timpului petrecut acolo, a început ulterior să ţină discursuri religioase. La rîndul său, James Irwin, membru al echipajului Apollo 15 (decedat în 1991) a fondat un grup religios numit Fundaţia Zborului Înalt. Pilotul modulului Lunar al Apollo 14, Edgar Mitchell, a declarat că în timpul misiunii a efectuat pe cont propriu experimente extrasenzoriale cu doi prieteni rămaşi pe Pămînt, ceea ce, după cum scrie Time, "a stupefiat pe multă lume". El a fondat apoi Institutul de Ştiinţe Noetice, convins că totul îşi are originea în stele. Urmare a experienţelor de tot felul, NASA acordă astăzi, se pare, mai multă asistenţă astronauţilor care-şi încheie misiunile, are mai multă grijă de reintegrarea lor "pămîntească" şi de felul în care li se face publicitate. Încercînd să descopere amănunte legate de relaţiile dintre astronauţi în momente importante ale misiunilor (de exemplu, dacă cineva a intrat în panică în nava Apollo 13, atunci cînd nu părea că ar mai fi vreo şansă de supravieţuire), Jeffrey Kluger observă că aceste relaţii din cockpit sînt acoperite de o confidenţialitate absolută, indiferent dacă destăinuirea lor ar arunca o lumină bună sau proastă asupra membrilor echipajelor. "În lunga istorie a speciei umane, sînt doar 24 de oameni care au ajuns să înţeleagă valoarea unui astfel de angajament " conchide Jeffrey Kluger ", ceilalţi o putem doar ghici." (A. M.)
