Tînjind la o nouă revoluţie - din "Exerciţiile de oarecare posteritate" -
Ce-ar fi ca într-o bună zi al lui ’97, ’98, ’99 şi eţetera " sînt dispus să aştept " să aibă loc încă o revoluţie şi toate partidele să treacă de la politică la politeţe? N-ar fi de schimbat mai mult de trei litere, şi alea finale. Să avem politicoşi de dreapta, să avem politicoşi de stînga! Sau, mai doctrinar vorbind, politicoşi liberali, politicoşi social-democraţi, chiar naţional-politicoşi. (Intransigent, aş rămîne pe mai departe la ai mei, politicoşii de centru, care o viaţă întreagă au luat-o peste cap, tocmai pentru asta, că sînt prea, că sînt foarte politicoşi şi strică orzul pe gîşte.) Revoluţia aceea ar impune o singură obligaţie: să se înscrie în chiar numele partidului principiul politeţii. Care partid nu e politicos să fie desfiinţat, ca urmare a încălcării principiului său de bază. O altă bază să nu aibă şi pe ea să se clădească politeţea rezoluţiilor sale, politeţea argumentelor, politeţea vocabularului pentru fiecare m.d.p. Lumea s-ar putea înţelege asupra ce înseamnă politeţe, mult mai uşor decît asupra oricărui alt termen din sfera politicului. N-am mai bîjbîi căutînd cînd normalitatea, cînd adevărul. Care adevăr? Politeţea n-ar mai da naştere la asemenea confuzii în definire. Politeţea " grosso modo, dar şi sotto voce " e "cei şapte ani de-acasă"*. Ea poate fi uitată, călcată în picioare, violată, dar, la ananghie, un bun român va declara că e recunoscător părinţilor, profesorilor, tuturor celor care i-au dat cei şapte ani de-acasă. Ei nu trebuie descrişi amănunţit, că te faci de rîs. Cei şapte ani de acasă sînt o politică pe care o înţelege orice brută sau orice doctrinar. E prima politică de om al polis-ului care n-a apucat să vorbească urît, cu "bă" şi cu "mă", care mai spunea "pardon" şi "bună ziua", care habar n-avea că a fi bun român înseamnă (aşa am auzit la o coadă pentru pateuri la Panipat) "să ştii să bagi undeva pe cineva". Politeţea e politica cea mai uşor de definit, chiar şi cînd nu o ai. Tînjesc după ea " mai ales cînd la coadă, spunîndu-i cuiva pardon că l-am lovit peste sacoşă, acela îmi răspunde: "Bă, boule, lasă ironiile!" " ca după o cucerire măreţ revoluţionară. Mi se pare una din acele utopii care " aici, în magazinul acesta unde un "dumnezeii mă-tii" face să sară capacele sticlelor de colonie Dior " ar putea schimba lumea. Mi se pare o feerie de nivelul unui oraş care are toată iarna apă caldă. A vorbi cu "dumneata" şi cu "te rog", cu "mulţumesc" şi cu "îmi permit să nu fiu de acord" mă face să mă închipui într-o simigerie unde aş cere să avem "o politeţe ca-n Elveţia" şi aş începe să cînt: "Să fiarbă-n inimi politeţea". Dar, fiindcă normalitate nu există, mă trezesc auzind că o tiranie a politeţii ar crea o lume băţoasă, antipatică şi rece ca-n Germania şi o plictiseală ca-n Elveţia. (Nimeni nu discută imaginea Europei în mintea sarcastică a românului!) Cei mai culţi mi-ar demonstra uşor că politeţea e generalizarea ipocriziei în sistemul de semnalizare. Accept. Accept chiar să ies în stradă pentru a răsturna un guvern de politicoşi ipocriţi. Dar, mai întîi, să văd guvernul acela politicos într-un arc majoritar politicos, înfruntînd " căci n-ar avea încotro " o opoziţie şi ea politicoasă. În sfîrşit, mi s-ar putea imputa că propovăduiesc o revoluţie strict lingvistică, de vocabular. Ei şi? Cunoaşteţi altele, mai profunde, la noi? După 12 ani de la apariţia acestui articol, recunosc că încă nu am găsit un nume pentru partidul care ar realiza revoluţia politicoasă. Ezit " din secolul trecut " între "Partidul politicoşilor români" (prea firesc) şi "Partidul politeţii naţionale" (prea ironic, iniţialele lui dînd: pe-pe-ne!) Are cineva o idee bine echilibrată? * Dictatura proletariatului " în limbajul ei dur de "clasă" " suspecta violent politeţea ca "o rămăşiţă mic-brugheză". Distrusă prin alianţa dintre muncitori şi ţărani, mica burghezie nu mai avea dreptul de a păstra nici un sentiment pozitiv, curat, normal, de frumos nemaiputînd fi vorba. Nimic mai contrarevoluţionar decît sentimentele mic-burgheze. Misiunea principală pentru cei care proveneau din rîndurile micii burghezii era aceea de a-şi "smulge rădăcinile" unei educaţii care, de-o viaţă, avusese orgoliul să se autocaracterizeze prin "cei şapte ani de acasă".
