Sufletul rusesc şi zîmbetul lui Mircea Nedelciu

În urmă cu cîteva săptămîni, Orizontul timişorean i-a evocat, în acelaşi număr, pe Matei Călinescu şi pe Mircea Nedelciu. Iar dacă Mircea Nedelciu a avut parte de un adevărat dosar neconvenţional şi substanţial, în care ne-au fost reamintite nu doar cărţile, ci şi influenţa sa tonică şi decisivă asupra celor care i-au stat în preajmă, Matei Călinescu a fost prezent prin transcrierea cîtorva fragmente din acea minunată emisiune intitulată A cincea roată şi moderată de Robert Şerban la televiziuna Analog din Timişoara. Ca să înţelegem bine ce spunea (şi a scris în multe dintre cărţile sale), ideal ar fi fost să-l auzim şi să-l vedem pe Matei Călinescu (chiar, nu s-ar putea face un parteneriat între TVR Cultural şi Analog?), unul dintre foarte rarii scriitori şi profesori de vocaţie ai zilelor noastre. Întrebat de Robert Şerban despre "dimensiunea rusească a sufletului românesc", Matei Călinescu porneşte de la scriitorul său rus favorit, Gogol, şi de la extraordinara carte scrisă despre acesta de bunul său prieten, Lucian Raicu, pentru a ajunge la o altă "dimensiune" şi mai abisală a sufletului românesc sub vremi: "Îmi amintesc că omul de spirit, comunist de prima oră Belu Zilber care făcea parte din generaţia 1927, era amic cu Sebastian, cu Eliade, cu alţi membri ai acestei generaţii. A definit memorabil comunismul românesc: o sinteză între Caragiale şi Dostoievski. Deci există această latură dostoievskiană, dar filtrată prin Caragiale, care devine coşmaresc şi dostoievskian. Ăsta a fost comunismul în România; nu am găsit o definiţie mai bună, dată din interiorul sistemului. De altfel, Belu Zilber a stat aproape 14 ani la închisoare, fiind condamnat în procesul Pătrăşcanu, în care el a fost un martor foarte problematic din punct de vedere moral, pentru că a spus multe lucruri inventate (s.m.) sub tortură, care au dus la executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Asta ar fi cu sufletul rusesc…". Dosarul dedicat lui Mircea Nedelciu începe cu un text mai vechi al lui Mircea Cărtărescu ("Marele Mircea", reluat şi în Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli), direct şi inubliabil: "Nimeni nu l-a privit vreodată cu dispreţ şi nici nu l-a contestat, deşi trecutul lui nu este fără pată. De fapt, Mircea a fost singurul lider adevărat al generaţiei ’80, singurul iubit şi respectat, singurul impus de la sine, liniştit, fără luptă sau rezistenţă. Fireşte, lucrul acesta, care nu se întîmplă aproape niciodată, este un miracol: autoritatea şi charisma unui om sînt de fapt daruri native, inexplicabile şi inimitabile". Despre charisma lui Mircea Nedelciu scriu şi Cornel Ungureanu, Robert Şerban sau Adriana Babeţi, cu o apropiere şi identificare rară la trei scriitori atît de diferiţi. "După 1989, Mircea Nedelciu intrase în lumea nouă care părea chiar lumea lui " scrie, cu luciditate, Cornel Ungureanu. Dar acum era vorba despre alte alianţe şi despre altă alură, poate chiar despre altă energie de şef: războinică. Era momentul lui de cumpănă între împlinire şi neîmplinire. A murit prea tînăr ca să nu mă gîndesc că şi el ar putea fi un simbol al neîmplinirilor noastre." Cît despre tandra evocare "Zîmbetul lui şi rîsul" de Adriana Babeţi, ar trebui citată în întregime şi citită abia după ce vedeţi Inamicii publici al lui Michael Mann (cu Johnny Depp în rolul lui Dillinger) care rulează zilele astea cam peste tot… (S. S.)