Sfîrşit de comedie umană

- Porcăria e în altă parte - îmi zise ea -, e deja banal că orice teorie e desfigurată de practica ei, asta s-a întîmplat cu toate, de la Christos la Freud. E deja banal că URSS-ul tău a făcut din comunism o caricatură a ţarismului, "închisoarea popoarelor", nu? Nici o putere comunistă n-a putut evita o idee simplă, aceea pentru care ne-am certat aici, acum 50 de ani... O mai ţii minte? Orice revoluţie înlocuieşte o exploatare cu o alta. Nu erai de acord, nu te condamn că n-ai ştiut de la început, ai avut o evoluţie mai lentă, ca Mitterrand. Dar porcărie...? Poate că nu e nici o porcărie... E caraghioslîcul inerent vieţii. Băiatul meu, la Nanterre, studiază Manifestul comunist şi-l are pe Guevara la capul patului. Nu-i pot spune nimic, e inutil. Nu mă pot despărţi de el, cum am făcut-o cu tine. Manifestul rezistă dacă trăieşti în capitalism - aici e povestea. Vouă, aici, vi se pare absurd şi la noi e materie de studiu. Dacă veţi construi capitalismul, îl veţi studia din nou. Nu-i o porcărie - e o comedie. Poate că-i umană... Mă uitam la ea, s-ar fi putut intitula: "O arhitectă pariziană la Casa Veche din Bucureşti, mîncînd o prăjitură". Ne despărţisem într-adevăr din cauza Manifestului, în urmă cu 50 de ani. Începusem să ne iubim, ca bacalaureaţii platonici; căzuse la bacalaureat fiindcă scrisese în teza la română că (avea de tînără cap teoretic) Caragiale îşi simpatizează personajele - era o idee reacţionară pentru care se plătea de nu cu viaţa, cu ceva lacrimi; am vrut s-o ajut, m-am dus la şeful propagitului nostru, al elevilor progresişti, acela mi-a zis s-o las baltă, nu se putea face nimic. Ea, oricum, nu mai era de găsit. Într-o săptămînă după "căderea la bacalaureat", zburase spre Paris - da, prin aprilie paşopt... - cu mama şi tatăl ei. - Totuşi mai ştii să spui pe româneşte - caraghioslîc! Te fac un tur prin oraş? Am ieşit din Casa Veche, se făcuse seară, am trecut cu ea prin Piaţa Amzei, am avut amîndoi decenţa antimelo de a nu căuta locul despărţirii noastre, am ajuns în Calea Victoriei, am intrat în curtea Casei Scriitorilor, luminată cît de cît suficient ca să-i arăt fereastra de unde, în ’68, ar fi trebut să trag în sovietici dacă invadau Bucureştiul... Şi m-a apucat o limbariţă de zile mari începînd să-i povestesc pe scurt şi pe larg: cum a fost cu "URSS-ul meu" (aşa spusese, nu?), cum mă despărţisem de el încă din ’56, ca orice Furet, ca orice Claude Roy (fără să ştiu de ei); cum în ’68 nu mă putusem despărţi de cei mai buni prieteni, deşi ţineau cu Brejnev; cum după ’89 nu m-am putut despărţi - împăciuitorist cum sînt, "javră mic-burgheză" - de prieteni deveniţi brusc anticomunişti care au rărit-o cu mine fiindcă încercam să le demonstrez că anticomunismul nu rezolvă problemele democraţiei, acesta fiind marele şoc postrevoluţionar: anticomunismul nu e egal democraţie; cum stomacul meu nu suportă - "deşi am făcut şi foame", belit pentru teorii duşmănoase - cocktail-ul de maniheism şi oportunism, băutura preferată azi... Ea, tot mai bine dispusă, îmbrăţişîndu-mă brusc în faţa Bisericii Albe, am luat hotărîrea s-o duc să vadă, dînd imediat colţul, gardul unui fost teren de volei de pe Clemenceau (fost Gabriel Péri); acolo îmi călăuzisem toţi prietenii străinezi care veniseră în Bucureşti, după ’89, să vadă ce stătea scris cu litere mari şi albe, din prima noapte a lui "22": FASCISM=COMUNISM. Nu mai erau. Peste literele aberaţiei se lipiseră afişele celui mai extremist partid cu sediul exact peste drum de acest gard putrezit. Cap riguros de femeie inteligentă, ascultîndu-mi explicaţia la aceste afişe, m-a întrebat: - Ce fel de partid extremist? De dreapta sau de stînga? I-am luat cu grijă obrajii între palmele mele şi am sărutat-o pe frunte, ca între bătrîni bacalaureaţi care mai ştiu ce-i humorul; după care, brusc, ne sprijinirăm de gard, pînă cînd unul, din poarta acelui sediu de partid, ne strigă, în noapte: - Bă, ce mă-sa faceţi acolo? Rupeţi afişele?! Am condus-o cu calm crescînd pînă în holul noului Ath