Sexul, azi, ca "partidul", ieri
Intrînd azi în erecţie ideatică (vai, domnule Cosaşu, ştiam că vorbiţi frumos!) pe problema de-mai-jos, am liniştea că nu sînt un demagog. Dacă nu Dumnezeu, Cel care nu a făcut niciodată literatură, măcar Supravieţuirile mele sînt martore că ştiu de mult ce este un sex într-o nuvelă, ce e o vorbă curat murdară, ce voluptate poate încerca autorele scriind negru pe alb cuvîntul c... La primul volum predat Cărţii Româneşti, mi s-a spus în faţă de către un redactor (care a pasat manuscrisul lui Mugur) că sînt un obsedat sexual, era prin '72. Marin Preda - semnînd "foaia de drum" spre cenzură - nu a avut această obiecţie. O nostalgie veselă mă cuprinde azi pentru momentul muzical (aşa da, vă recunosc) cînd monşerul a stat să-mi explice că, într-o schiţă care se petrecea într-un regiment de cavalerie, cuvîntul acela de trei litere, natural în orice instrucţie călare, nu ar trebui să-l folosesc decît maximum de două ori... Şi dacă nici Marin Preda nu agrea cuvintele tari şi împuţite, situaţiile scatologice şi înjurăturile sacramentale - atunci cine? Ar fi dat el drumul unui volum intitulat Băgău? Sau Letopizdeţ? Unui roman care începe cu: "Sînt o doamnă, ce p... mea..." scris fără puncte-puncte? Cînd? Atunci? Dar cine ar fi îndrăznit să ducă la o editură asemenea "porcării"? Veselia mea creşte cînd îmi închipui cum ar asculta azi preferaţii mei în proza zisă de azi - un Sorin Stoica, un Filip Florian, un Petre Barbu, un Bobe, o Ioana Bradea, ca să nu ajung în larg cu Fric-ul lui Agopian - un asemenea sfat literar: să nu scrii mai mult de două ori cuvîntul c... În stilul zilei: s-ar p..., s-ar c... pe ei, deşi cel mai expresiv rămîne: ar muri de rîs. Cum să numeri de cîte ori apar într-un text cuvintele socotite, din bătrîni, neruşinate? Ar fi realmente o ruşine pentru scriitor să-şi cenzureze spontaneitatea, voluptatea, libertatea. Da' pe ce vremuri trăim? Hai sictir! (Vai, dom'le Cosaşu, iar nu vă recunosc... Dvs. nu aveţi dreptul nici în glumă...) Respectuos, politicos, serios (atenţie, cititor ipocrit, mă prefac!), susţin că problema nu e a libertăţii de expresie - termen larg şi din ce în ce mai vag -, ci a expresiei strict literare, strict stilistice; ea ţine de o politică literară a talentului. Talentul nu cunoaşte cuvinte urîte sau frumoase, ci doar expresive, adică - arghezian şi caragialian vorbind - potrivite. După şocul primei fraze din Băgău, se poate constata - dacă se merge mai departe, fără groază... - că fraza e în armonie cu tot ce urmează, ca tema unei sonate bune, foarte melodioase; se potriveşte cu lumea descrisă, cu derizoriul existenţelor vulgare, cu obsesiile unei "linii fierbinţi", cu sexul şi textul. (Am obiecţii doar la finalul poveştii.) La Sorin Stoica avem p... şi c... atît cît trebuie - n-o să le numărăm! - pentru ca să emane (acesta verb higienic!) strigătul curat şi puternic: "Nu mai pot suporta atîta porcărie! Nu-mi este ruşine să fiu patetic!". Mai nimeni nu a observat - pe vremea asta de deshămare orală şi inhumare morală - că neruşinarea, la Stoica, nu stă în cuvinte, ci în patetism. Azi, a fi patetic ar trebui să se scrie cu p..., precum parolele pornografice altădată şi am obţine momentul muzical dintr-o frază ca asta: "E un p...tic, dă-l în pizda mă-sii!". Înţelept (iar mă prefac!) ar fi să recurg la ticălosul acela de Talleyrand şi să formulez ca el: "Tot ce e excesiv e neinteresant!". Nu există duşman mai mare al potrivirii decît prea multul... "E o tîmpenie şi lasă-ne... nu ne enerva! - mi se va replica, deloc în paranteză, cu tot elanul tinereţii - sînt tipi măreţi ca Céline, ca Henry Miller, care dacă nu sînt excesivi, ce mă-sa ar fi? Mai nimic... Ce mai înseamnă azi excesiv...? Excesivul sună bine! Toată lumea bea, f..., se c..., se p... E foarte potrivit să înjuri pe fiecare pagină, aşa e şi pe stradă, şi în tramvai, şi la policlinică, şi în lift, şi în blocul meu. E realitatea, bre! E mimesis-ul, old man! E adevărul integral, dacă mai ştii ce-i aia!" Răspund: "E pe dracu'!" - şi îmi aduc bine aminte că, după ce am belit-o cu adevărul integral, primul şoc a fost acela suferit în seara cînd am citit ideea lui Mallarmé: arta începe acolo unde obiectul se descrie pe trei sferturi; am băgat ideea şi într-un articol pentru Contemporanul, m-a sunat nu spun cine, să mă anunţe "c-o taie", fiind o idee nocivă, ostilă realismului socialist. E de ajuns de hazos că am ajuns să susţin sugestia care nu e decît adevăr pe trei sferturi, supremul în arta literară. Cu ceva mai puţin haz, cred că azi asistăm la asasinarea sugestiei. Aici nu e vorba de vulgaritate, ci de absenţa imaginaţiei. "A freca droturile canapelei cu această doamnă..." - cum numeşte Camil actul - e mult mai sexy decît verbul acela pe care Ralu (nu domniţa!) pune bip-ul. Ca să mă enervez pînă la capăt, eman acest adevăr 100% al meu (cu o marjă de eroare de 3%): sexul, fecalele, urina au ajuns la abundenţa "partidului" în literatura şi publicistica de altădată! Ele obsedează ca "Congresul al IX-lea", ca "chipul omului nou"... (cacofonii conştiente). "A-ţi băga p... în toate!" a devenit un clişeu. Un şablon. O corectitudine editorială a talentului literar. Un conformism. Dacă nici asta nu vă enervează şi nu vă plictiseşte, îmi rup pixul în toate problemele de mai sus.
