Sentimente şi responsabilităţi
zÎntr-unul din aeroporturile din SUA prin care am trecut, am găsit, printre altele, celebra revistă People (din 27 august 2007). Ştiam că e o revistă mondenă, cu dezvăluiri din vieţile vedetelor. Am cumpărat-o totuşi, recunosc, şi din curiozitate feminină, dar şi pentru că, de fapt, deşi văzusem revista cu nenumărate alte ocazii, nu o citisem, ci doar o răsfoisem uitîndu-mă la poze. Aveam de gînd să fac acelaşi lucru şi acum, cînd, deodată, mi-au căzut ochii pe un articol care se intitula, contrazicîndu-mi aşteptările, "Autistic Kids in Danger?" ("Sînt copiii autişti în pericol?"). Intrigată, l-am citit şi am văzut că e vorba despre doi asemenea copii care au murit în instituţiile de profil în care i-au plasat părinţii. Una dintre familii, cea a lui Jonathan Carey, un băiat de 13 ani care a decedat în timp ce mergea cu doi angajaţi ai centrului în care era internat la cumpărături, i-a dat în judecată pe cei doi, dintre care unul chiar a recunoscut că este vinovat. Sigur că reportajul exploatează senzaţionalul unor situaţii-limită, la care adaugă partea siropoasă de human touch necesară oricărui feature care se respectă (căci în această categorie poate fi integrat articolul respectiv). Pe de altă parte, termenul de "siropoasă" este inadecvat în situaţia dată, în care nu e vorba de necazurile amoroase ale unei vedete, ci de o situaţie cu adevărat gravă. În ciuda abilităţii scurtului reportaj de a utiliza filonul anterior menţionat, articolul este departe de profilurile din - să zicem - Libertatea, în care ni se oferă doar descrierea personajului şi a mediului său. Partea bună a materialului din People este că nu scapă din vedere perspectiva, mai serioasă, a responsabilităţii sociale. Se discută rolul instituţiilor implicate şi se pune problema găsirii unei soluţii prin care copiii autişti să fie protejaţi. Un alt reportaj din revistă ar putea fi considerat şi mai sentimental: acesta se numeşte Kendell Goes Back to School şi vorbeşte despre o familie din New Orleans, care s-a reîntors în locul unde uraganul Katrina i-a dărîmat casa şi cartierul, pentru că profesoara copiilor a făcut eforturi şi a strîns fonduri să le reconstruiască şcoala. Încă din titlu se vede că articolul este scris dintr-o perspectivă personală, cei trei copii ai familiei Lewis-Robertson fiind mereu citaţi. Totuşi, articolul ajunge, treptat, de la portretul familiei dezrădăcinate la situaţia generală a numeroşilor locuitori ai New Orleans-ului care au trecut prin ceva asemănător şi a trebuit să ia totul de la început. De la trăirile familiei respective se ajunge la cele ale profesoarei care a refăcut şcoala, străduindu-se să obţină fonduri: perspectiva afectivă se păstrează, ideea fiind că şi ea a reuşit să ducă totul la bun sfîrşit numai - cum se spune - punînd suflet. Articolul este genul care urmăreşte să facă apel la responsabilitatea civică printr-un exemplu personal. Genul mi se pare util, cu atît mai mult pentru societatea românească, în care cred că tocmai asemenea exemple personale sînt capabile să urnească lucrurile din loc. Dar şi pentru revistele mondene sau de scandal neaoşe care pot înţelege din cele de mai sus că, în paginile lor, există loc şi de normalitate. ( I. P. )
