Şapca
Era pe seară şi am descoperit că mi-a dispărut şapca. Da, şapca mea asta de acum, uşor îmblănită, uşor cu fîş. Ceea ce mă enervează este că o port de patru zile mereu, ca un semn de apărare. Da, mereu, în casă, în maşină. Chiar, în maşină. Frigul, voi spune. Da, frigul. Păi, ce-mi dă maşina? Pînă se încălzeşte, deja mă dau jos din ea. Aşa că e şapca asta. Mă apără. Acum două zile stăteam cu doi prieteni la "Red Lions" şi tot cu şapca în cap eram. Habar nu am, mi s-a părut că luam decizii importante şi, brusc, mi s-a strecurat pe la picioare fiorul ăla de iarnă şi de frică de viitor. Apoi, spun că nu ştiu unde e şapca şi mi se spune: bă, parcă te văd că scrii de şapcă în Dilema veche, apropo, fii şi tu mai reflexiv acolo. Şi nu înţeleg ce-mi spune, fiindcă nu ştiu unde e şapca. Habar nu am cu şapca asta cum poţi fi reflexiv. Adică, ce să mai inventezi despre tine şi maşini, cînd fără şapcă eşti ca o maşinărie stricată? Te udă ploaia, te bate frigul peste vîrful capului. Ce vrei de la şapca ta? S-au scris toate şmecheriile posibile, s-au inventat toate discursurile, ce să mai scriu? Senzaţia aia că stai, şi după ce maşina se încălzeşte, cu şapca în cap nu o alungă nimeni. Despre ea nu pot să scriu altfel decît ca despre o stare tembelă, o blegeală, o neputinţă a trupului meu de a se adapta la iarnă. O stare de bibelou. Şapca asta e constatarea îngrozitoare că s-a făcut iarnă, că nu mai am scăpare, că s-au năruit cerurile, s-au închis drumurile, că mă va durea gerul, că nu am cauciucuri de iarnă. Dumnezeule, eram cu şapca pe cap, gata de plecare, într-una din zilele trecute, şi ce descopăr? Copilul meu întreabă: "Tată, noi cînd ne punem cauciucuri de iarnă?". Şi eu, în loc să-i fac o poveste din asta, să-i spun că noi avem schiuri în loc de roţi, îi spun banalitatea clasică: "Cînd om avea bani". Chiar aşa, şapca asta a mea, pe care o voi căuta tot timpul articolului de faţă, e una de două parale, luată la o promoţie, fiindcă nu am avut bani cînd am căutat şepci sau căciuli, iar cînd am avut bani, mi-a fost lene să caut. Cauciucurile? Păi, la fel. Mi s-au dus dracului vreo patru odată şi abia atunci am fost nevoit să schimb macazul, să cumpăr altele. Ciupeala asta mă îngrozeşte. Ăsta sînt eu? Da. Aştept mica ciupeală şi cu maşina. De ce? Simplu, nu mi-o pot permite. Chiar aşa. Maşină românească aş putea duce? Cred că nici pe asta. După mine sînt vraişte. Am maşină străină, pe care n-aş schimba-o niciodată, fiindcă îmi place cum arată, dar eu niciodată nu mi-o pot permite. Dacă nu era Academia Caţavencu , nu aveam nici o şansă s-o iau. Aşa că la ce folosesc eu? Un sac înfrigurat cu o aspiraţie împlinită, dar ce folos? Am şapcă. Da, mediocră. Şi culmea, treceam pe lîngă un magazin pentru schiori şi, fără şapcă în cap, mi-am dorit o chiciopterie, neagră căciulă cu căptuşeală albă şi un semn pe frunte. Dar plimbîndu-mă năuc pe străzi după căciulă, iată-mă întors în maşină. Şapca mi-am găsit-o. O aruncasem într-un colţ, pe parbriz. Şi n-o mai luasem de acolo. De ce? O clipă am avut curajul: am ieşit din maşină fără şapcă.
