Radu Albala în 1984

Apropiata apariţie a prozelor lui Radu Albala, la Humanitas, în colecţia "Cartea de pe noptieră" îngrijită de Ioana Pârvulescu, mi-a dat un nou avînt în căutarea unui manuscris de mult rătăcit în arhiva mea înfricoşată de tot ce înseamnă ordine şi rigoare. Ca un făcut, de data asta l-am găsit, e "cuvîntarea" mea, din 1984, la sindrofia din strada Vasile Mironiuc, unde sărbătoream cei 60 de ani de viaţă ai acestui adevărat boier al minţii şi îmbrăcăminţii. Cred că istoria literară - care pe mine nu mă obsedează, în timp ce pe el îl fascina - nu va fi mofturoasă şi, curioasă cum îi e felul, va rosti, în privinţa acestui document de epocă, blînda formulă: Să fie primit! "Mi se va permite, într-o adunare de spirite vii şi puternice, deci orgolioase şi susceptibile, să mă înfăţişez - impostor cum sînt în ale laudei de sine - ca un privilegiat, ca un trufaş pentru o dată? Vă voi explica imediat, şi cît mai pe scurt, de ce. Sînt, cu siguranţă, primul scriitor român care l-a adus pe Radu Albala în paginile nuvelelor sale, ca un personaj pe care cititorii îl consideră inconfundabil. Dacă lăsăm deoparte notoria supărare legată de numele pe care i l-am dat, dacă regret această lipsă de inspiraţie, mă pot lăuda, pe o altă parte şi multe alte părţi, că de cîte ori cititorii m-au întrebat aţîţaţi: ŤNu-i aşa că Vova Aftalion e domnul Albala?», le-am răspuns fericit ca un modest copist: ŤDa, el e domnul Radu Albala, că nu-i pot spune tovarăş fiindcă nu am furat împreună...»"* Pentru cei care cunosc slăbiciunile mari şi evidente ale imaginaţiei mele, nu cred să fie o enigmă că, de cîte ori apare în Supravieţuiri, Radu Albala provoacă o sinceritate vitală a eroului, trezeşte o fascinaţie a adevărului, dincolo de farmec. Radu Albala e primul care o ştie. Cu arta lui de a nu-ţi încredinţa ţie, celui care o meriţi, o laudă prea mare - asta poate şi dintr-o disciplină severă în educarea trufiilor sale - el a putut mărturisi altora, şi nu autorului, că în "Ficţionarii, nu ştiu dacă aţi observat, eu sînt singurul personaj curat". Aşa este. Nu i-o pot confirma decît acum. Pentru ca să ajung la această impresie, aceea că tovarăşul Albala - fiindcă am furat împreună, veţi vedea ce... - este cel mai curat ficţionar din acea nuvelă, trebuie să deconspir că multe ore nu mi-au fost deloc luminoase, din cauza domniei sale. Am ajuns cu acest El Bala - în arabă: cel falnic - la acel grad de prietenie în care observaţiile drepte asupra a ceea ce faci strîmb se pun la inimă şi numai acolo. De cîte ori, vorbă blîndă din copilărie, nu am avut cu ce să mă laud - greşeli de limbă, de virgulă, de informaţie, de gust... - Radu Albala mi-a făcut noaptea neagră, cu acea eleganţă care împietreşte clipa: ŤFoarte frumos, Relache, articolul tău din Contemporanul, dar nu Anteu ţine în spate Terra»... Să-i spun că fusese un lapsus care mă cutremurase şi pe mine? O ştia. Dacă nu mi-o ascunsese însemna că nu încape dezvinovăţire şi astfel, din cauza acestui Anteu, am petrecut sumbru noaptea ultimului revelion. Într-atît pot pune la inimă vorbele lui, încît abia astă-seară îi voi mărturisi că ori de cîte ori - cu acea milă feroce care-i stă la fel de bine ca papionul, pălăria şi batista la rever - mă întreabă: ŤCe ne mai scrii, Relache, azi în Contemporanul? Cine-l mai citeşte?», de fiecare dată îmi muşc limba şi nu cutez să-i zic de la obraz: ŤEu mai scriu acolo ca să mă citeşti dumneata...» Dar nu i-o zic. Ca să-l pedepsesc şi eu, pe măsură, cu o laudă nerostită, pe tovarăşul Albala. E vremea să dezvălui ce am furat împreună şi ce mă face, prin urmare, să mă socotesc tovarăş cu acest liberal înrăit, eu, un utecist încă nemîntuit care socoteşte că noţiunile de dreapta şi de stînga, dincolo de cercul strîmt, rece şi polar al politicii, sînt simptome ale unei hemiplegii sufleteşti. Noi am furat împreună - ca pe nişte mere dintr-o livadă de lîngă Bistriţa Năsăudului pe unde am trecut cîntînd, din Traviata şi din Baudelaire - trei săptămîni de viaţă. De viaţă cum nici Cel de Sus nu a dus vreodată. Ni le-a dat El sau altul, făcîndu-se că nu observă sau trăgînd uşurel cu ochiul, nu are importanţă. Noi le-am luat. Eram după cutremure ale timpului, ale naturii.** Am străbătut România ca doi nebuni, fiind gata de la Cîmpulung Moldovenesc - unde domnul Albala fusese luat drept intelectual turc de către telefonista hotelului - să ne întoarcem la Constanţa, dar ne-am rătăcit pe valea Izei. Am cîntat, am băut, ne-am ocrotit şi am discutat îndelung despre cuvinte, cum se nasc, cum mor şi cum învie. Cred că eram fericiţi. Semnul suprem că nu mă înşel într-o problemă atît de grea - dacă eram sau nu fericiţi - este acela că, odată întors din acea aventură, Radu Albala s-a desferecat din orice inhibiţie şi orice prejudecăţi de clasicist şi ne-a fermecat cu cele mai frumoase pagini scrise vreodată de domnia sa, nuvelele numite exemplar: Desculţe. Vă trimit la opera sa pentru a verifica dacă nu-i aşa. Ceea ce a furat de la Săpînţa pînă la Cozia - tovarăşul meu Albala ne-a dăruit cu sporit cîştig, cum stă bine oricăror afaceri întocmite de bărbaţii superiori numiţi poeţi. Om al Crailor de Curte-Veche, recunoscut ca atare chiar dacă se prezintă zilnic cu sufertaşul său la Casa Scriitorilor, dînsul a trecut să lucreze pe cont propriu, zămislind Tuţele, Elisele şi femeile de la miez de noapte care ne însoţesc de pe acum drumul nostru de români (mai mult sau mai puţin oneşti) spre Styx. Furînd cîteva clipe fericite de viaţă, hoţul le-a investit într-o eternitate de frază, cadenţă şi melodie. În ochii mei, el nu mai e un Paşadia, ci un Albala cu care sînt gata să plec, din nou, la furat mere pe paradisiaca vale a Izei. Pentru farfuzele tovarăşului meu Radu Albala!". Luni, 20 februarie 2006, Radu Albala ar fi împlinit 82 de ani. ______________ * Explicaţie la 2006: liberal convins, refuza să fie apelat "tovarăşe" cu acest argument ţeapăn: "nu sîntem tovarăşi fiindcă nu am furat împreună"... ** Eram în toamna lui '77, la cîteva luni după 4 martie...