Pe cînd eram şi <i>confuz ideologic</i>
Faţă de cei cîţiva care duminică 3 iunie a.c., la ora 20, s-au uitat pe B1 TV la Un film cu o fată fermecătoare, mă simt dator să le povestesc ce s-a întîmplat, în urmă cu exact 40 de ani, cu această Ruxi de Bucureşti; nu a fost chiar fermecător. În centrul scenariului pusesem o fetişcană care voia să devină artistă de cinema, "dădea" la Teatru şi cădea cum se cade, dar nu se lăsa şi călca în picioare tot ce era de călcat ca să ajungă şi ea la Buftea. Şi ajungea. Fata nu era o tîmpiţică oarecare, dar nici genială; avea lipsuri morale evidente, dar şi calităţi bine ascunse; voia s-o răzbească în soartă şi nu ştia cum. Ceea ce îi dădea o umanitate demnă de analiză, între meschinărie şi aiureală sufletistă. Era un produs mediocru din care se putea mînca o pîine, ştergîndu-te mulţumit şi politicos pe gură, după aceea. Fără să generalizez pripit (o, termenii epocii!), încercam o critică - poate prea puţin brutală - a mediocrităţii la o vîrstă dificilă, postadolescenţa. Lucian Bratu lucrase cu subtilitate, poate prea multă, dar filmul impunea o atmosferă morală. Margareta Pîslaru - ideea lui Lucian Bratu - era senzaţională. La patru zile după premieră, filmul a fost scos de pe afişierul Scalei, fără vreo explicaţie. Imediat au apărut cronici viguroase (în Scînteia, România liberă, Informaţia Bucureştiului, Luceafărul) care l-au ras din p.d.v. moral, ideologic, politic ş.a.m.d., denunţînd că tineretul nostru nu este aşa. Fireşte că tineretul nu era aşa. În nici un film din lume, tineretul - ca substantiv cu articol hotărît - nu poate fi cumva. Fiindcă arta nu se ocupă cu articolul hotărît. Substantivele ei sînt proprii (Ana Karenina, doamna Bovary, bietul Ioanide) şi comune, cu plural cît mai nehotărît. Un centru de documentare se ocupa cu problemele tineretului, numite doct juventologie. "Filmul cu o fată fermecătoare" se ocupa de o fată al cărei destin interesa (sau nu) mulţimi de spectatori, care nu se duceau la cinema - nici atunci - pentru a studia statisticile juventologiei. A gîndi arta în termeni statistici era o eroare pentru care profesorii de estetică începuseră să te pice la examen. De vreo 15 ani - de la raportul lui Malenkov la ultimul Congres "sub Stalin" din 1952 - nu mai era trendy să "lucrezi" în literatură cu eroi conformi cu media statistică totdeauna pozitivă şi flatantă. Totuşi mai existau critici partinici care, fără să ezite, semnau asemenea cronici de ariergardă în care manipulau substantivul cu articol hotărît: tineretul... Un cronicar şi mai zelos - care nu găsise suficient să demaşte "cosmopolitismul" eroinei argumentînd cu largi citate din Gramsci... - se mai străduise să adune la televiziune mame indignate şi gospodine cumsecade care jurau că fetele lor nu-s ca aia din film; se mai vorbea şi de o adunare a unor studenţi care urmau să voteze o rezoluţie de dezgust şi înfierare a filmului; se mai zicea că un om responsabil văzuse rezoluţia aceea şi o mototolise, aruncînd-o apoi la coş, bagatelizînd problema: "Nu aşa se discută în artă!". Cert este că printre telefoanele care zbîrnîiau dens, a fost unul, al unui redactor-şef la un ziar chiar al tineretului, care mi-a spus clar: "Stai liniştit, se revine!". De ce nu aş fi fost liniştit? Vocaţie de victimă continuam să nu posed, gust pentru martiraj nici atît, şi însuşi instinctul de conservare îmi spunea că nu am de ce să mă tem; am fost, de cînd mă ştiu, un ipohondru "pe intim", nu pe "social". Într-adevăr, se reveni: mi s-a comunicat concis că e necesară modificarea finalului, adică eroina să nu-şi mai vadă împlinit visul de a face film la Buftea, ci exact invers, să "cadă" la probă, să înţeleagă că la noi "elementele neserioase nu pot învinge"... Costul postsincronizării urma să-l suportăm noi, autorii, vinovaţi de "confuzie ideologică". Am plătit pe din două - Bratu şi cu mine. Cred că am fost printre primii care am plătit, concret, "o gravă greşeală, străină de politica partidului nostru în domeniul educaţiei tineretului". Filmul a intrat din nou în reţea, la margine de Bucureşti, unde mulţi alergau să vadă "grozăvia". Unii se întorceau dezamăgiţi: nu era nici o grozăvie. Era un film normal, cu unele calităţi, dar inegal (măreţul adjectiv care spune totul şi nimic). Alţii erau mulţumiţi că văzuseră un film normal, ceea ce constituia o satisfacţie estetică. Invidioşii se întrebau de ce s-a făcut atîta tapaj. Şmecherii constatau că, la urma urmei, filmul a avut parte de o reclamă bună, ce mai voiam? Nu mai voiam nimic; continuam să nu am chemare pentru şmecherie, păstrîndu-mi intoleranţa la invidie. Instinctul de conservare îmi şopti: "Apucă-te de nuvele! Lasă-te de cinema! Nu ai talent! E bine să-ţi cunoşti natura talentului. E tot ce-i mai important, dacă vrei să fii scriitor". L-am ascultat. Epilog: La 3 iunie 2007, conform avertismentului din pregeneric, filmul era caracterizat drept "comedie" şi "interzis copiilor sub 12 ani".
