Paulgeorgescianul "Mda"

Paul Georgescu, "monsieur Paul" cum îi spunea Ion Vinea, ar fi împlinit, pe 7 noiembrie 2005, 82 de ani, deşi tot acum, pe toamnă, numărăm 16 ani de cînd s-a dus dintre noi, cei cîţiva care nu am avut la îndemînă cuvintele cu care să-i scriem necrologul. De altfel, nici el nu înţelegea cum e posibil ca un necrolog să fie frumos, iar autorul lui să fie felicitat; prefera ca "necrologurile frumoase despre mine să le citesc în timpul vieţii fiindcă numai aşa îmi merg la inimă". Dacă îi spuneai că cineva l-a elogiat, avea reflexul musilian: "şi pe mai cine...?". Îşi cunoştea raţiunile inimii, foarte bună - zicea - la tăvăleală, dar (atrăgea atenţia) nu atotîncăpătoare. Inocenţa, de pildă, nu-l prindea. Melodrama, cu "marmeladova ei sentimentală" (urît mai vorbea de Fiodor Mihailovici, dar cine îl credea?), şi mai puţin; îi priau contrazicerile, dramatismul răzgîndirii, lucra natural şi sistematic cu "totodată", cea mai grea trudă a inteligenţei; ştia foarte bine că în limba şi gîndirea noastră nimic nu e serios dacă nu are haz, şi invers. Caragialian pînă-n măduvă, ţinea la sănătatea şi voioşia prietenilor ("nu prea mulţi, că-i suspect!"), socotea nenorocirea ca prost lucru şi, ca "eu"-l din Monopol, se temea cu deosebire de infarctul la creier. Trufaş foarte, n-a alungat această frică - "frica e un sentiment sănătos, fără de care nu te poţi bucura de viaţă..." Leninist polivalent, ar fi vrut să fie, într-o lume ideală, troţkist sau, mai bine, anarhist; marxist pînă la dogmă, luase două voturi de blam fiindcă nu-şi ţinuse gura vorbind de rău conducerea realist-socialistă a culturii; nu vedea nici o legătură între marxism şi realismul socialist; realist, nu-i suporta pe Balzac şi Zola şi îi punea cel mai sus pe Joyce, Proust şi Kafka; îşi scria romanele care - cică - se petreceau în urmă cu 50 de ani, ţinînd lîngă el, pe masă, Ulise. Fascinant pentru cei inteligenţi - unul dintre ei, de la Paris, îi diagnosticase "o schizofrenie a talentului" -, antipatizat pînă la ură de cei proşti, jidănit din cauza vehemenţei sale antilegionare, fiu al unor burghezi intelectuali dintr-un tîrg de cîmpie, îşi trădase de mult clasa; comunist ilegalist, îl păscuse Curtea Marţială; luptase ca să aducă la putere un sistem pe care-l justifica, dispreţuindu-i pe mai toţi oficialii lui; îi spiona permanent, punînd mai presus de orice - cu un soi de junimism - anecdota bucureşteană, aprigă, mordantă; geniul lui oral rivaliza cu labirintul moral. Congestionat la orice egalizare între Hitler şi Stalin, de unde faima sa de stalinist (cu mult înainte de John Le Carré, monsieur Paul o spusese calm: "Stalin i-a salvat pe toţi capitaliştii!"), lansase la Gazeta literară prima promoţie de poeţi, critici şi prozatori curat antistalinişti, de la Matei şi Nichita citire, ca tot el, ceva mai tîrziu, să se entuziasmeze, negru pe alb, de Agopian şi Cărtărescu, care numai la construcţia socialismului nu se gîndeau. Paul adora talentul, de la apolitismul lui Radu Petrescu pînă la verva Dan C.-ului, detesta - cu o siguranţă în detectare de copoi fin - mediocritatea păşunistă şi obscuritatea misticoidă; era la curent cu toate zvonurile agorei controlate - ştia perfect să contrainformeze, să intoxice reţelele, folosind cea mai eficace metodă a oricăror servicii secretoase din România: bîrfa. Romanele lui sînt şuete somptuoase despre politichie, boală şi suferinţă a oaselor şi a minţii. În centrul lumii sale "iepice" stă nesmintit, cu faţa la perete sau înţepenit la masa de lucru, un fost jude, un intelectual, Miron Perieţeanu - de valoarea lui Moromete şi Ioanide, o scriu liniştit - care, pe cît suferă şi-l doare, pe atît trăieşte şi se înzdrăveneşte, hotărît să ţină moartea cît mai departe pînă încheie ce are de scris şi de spus despre ea: forfecînd-o, ironizînd-o, înţelegînd-o ca pe un duşman cu care trebuie să compliciteze pînă la acel paulgeorgescian: "Mda!". Miron Perieţeanu - în Platoneştii săi "sur-deux-Églises" (le rouge et le noir) - vine dinspre un Blecher tratat cu Caragiale, Călinescu, Joyce şi Odobescu. Caz unic în iepica română. A fost întotdeauna rău cu tot ce scriam "de pe şantiere" - nu-i scăpam nici o inflexiune, nici un rictus, nici o ironie feroce; nu m-a îndemnat niciodată să scriu pe gustul cenzurii, pentru partid. Dar pentru cine? "Pentru Intelligence Service!" Monsieur Paul mi-a dat formula genială (de calibrul celeilalte: ce sînt evreii români? ghetto-daci!): scriitorul e în serviciul inteligenţei sale. Cînd am început să lucrez la primele mele Supravieţuiri, mi-a atras atenţia, deşi, în sfîrşit, îi plăcuseră, să nu cad în Cuore; m-am enervat sumbru şi i-am replicat dîrz: "Şi cu crimele lui Stalin, ce facem? Alea sînt tot din Cuore?" A fost concis: "Astea nu se discută aici - eram în camera lui austeră, doar cu caietul său şcolăresc şi cu Joyce pe masă -, ci acolo", şi ridică ochii lui straniu bulbucaţi spre tavan, spre un acolo în care ştiam că nu crede. "Monsieur Paul, va trebui să fim judecaţi, n-o să scăpăm!" "Judecaţi-mă!" - şi-mi întinse caietul lui de dictando, cu surîsul acela de copil malefic, de demon angelizat. Nu putea suferi Demonii aceluia; era al lor. Dar şi al nostru - al Babelului unde se încerca rezolvarea cvadraturii cercului: să scrii bine sub cenzură şi împotriva ei. Mde.