Partidele parlamentului meu personal
Alegerile de duminică - blocate obsesional între o dreaptă şi o stîngă la fel de false şi stupide într-o ţară care nu cunoaşte, în incultura ei politică, decît sentimentul românesc al fiinţei antiguvernamentale - mă instigă cumva să dau în vileag ce se întîmplă în democraţia mea interioară; nu ţin să fiu exemplar, ci doar să mă manifest, pentru o dată la patru ani, transparent, sincer ca un cetăţean care nu cunoaşte decît o singură poruncă: oneste bibere! Am şi eu un parlament personal în care - ca în SUA, cea mai evoluată democraţie - de zeci de ani lumină sau beznă, domină două partide pe care le pot numi liniştit, istorice: PARTIDUL BUNEI DISPOZIŢII (PBD) şi PARTIDUL RELEI DISPOZIŢII (PRD). Ele nu alternează armonios la putere, ba dimpotrivă, dar în afara lor nu-mi pot concepe existenţa. Ele se afirmă prin alegeri în fiecare zi, ca Judecata de Apoi, ceea ce le (şi îmi) asigură dinamismul şi liberpansismul. Mai mult sau mai puţin riguroase, ele au o vigoare şi o imaginaţie care exclud plictisul - pericolul mortal în viaţa oricărui partid. Fără a se urî violent şi vulgar, ele se antipatizează "mai" permanent decît orice revoluţie, dovedind zi şi noapte - fiindcă, într-adevăr, ele lucrează "24 din 24" - că antipatia e şi în politică mai profitabilă decît ura lipsită de orizont. Un minimum de ideologie şi de eleganţă - mă rog, atît cît poate suporta un partid... - le fereşte să se declare totalitare, dar asta nu înseamnă că nu au porniri dictatoriale pe care eu, personal, le resimt din cap pînă în picioare. Sînt zile, săptămîni, dar şi minute şi secunde, cînd PBD-ul, zdrobitor de majoritar, mă face să-mi pierd minţile de bucuros ce sînt, dîndu-mi o euforie, aproape caraghioasă, în mişcarea mea printre lifturi, nacele şi iluzii spre ţelul suprem: masa de scris. Nu mai puţin dur resimt o venire la putere a PRD-ului într-o proporţie de 95-96% (il y a des jours comme ça...), ceea ce-i permite să dicteze, fără ordonanţe de urgenţă, instalarea unor stări catastrofice de scîrbire. Aş fi însă un măgar dacă aş reduce viaţa parlamentului meu doar la aceste momente schematice, cînd cele două partide deţin o majoritate confortabilă şi paralizantă. Puseurile dictatoriale sînt şi ele supuse vremelniciei. La nici o Judecată de Apoi nu voi declara că am trăit sub dictatura îndelungată a Bunei sau Relei Dispoziţii. Nici vorbă - aş exagera. Mai mult: trebuie să recunosc că alternanţa lor la putere îmi oferă cel mai captivant spectacol de cînd posed o conştiinţă deliberativă. Ele pot intra într-o criză de autoritate dintr-un nimic, dintr-un te miri ce: Partidul Bunei Dispoziţii poate cădea dintr-o emoţie articulată pe ficat sau bilă, deschizînd calea unui triumf pentru PRD. Imediat, un EKG bun este capabil să răstoarne domnia PRD-ului. O sărutare ratată, o îmbrăţişare neaşteptată, o privire în plus sau minus, sume de bani căzute din cer sau intrate în pămînt, telegrame şi telefoane de bine sau rău, persoane şi amintiri fulgurante, obiecte oarecari ca: un pămătuf, o broască Yale, un pantof, un pulover (che mi hai dato tu...), o groază de melodii (de la "Fata şi moartea" lui Schubert pînă la "Hora în căruţă") - toate intră în jocul acesta democratic şi trepidant al parlamentului meu intim, care, ţin să precizez, nu va fi niciodată transformat într-un Pantheon. Se mai întîmplă ceva interesant: partide mari, istorice, emanaţii ale unui întreg popor de sentimente, PBD-ul şi PRB-ul nu pot acţiona şi guverna fără sprijinul unor partide ceva mai mici, dar cu o pondere esenţială, cam în genul liberalilor germani care, cu 5-7%, făceau şi desfăceau guvernele socialiste sau creştin-democrate. Astfel, în democraţia mea personală, acţionează, se agită, fac propagandă, au audienţă şi un cuvînt de spus partide ca: acela al melancolicilor gravi şi serioşi (cel mai popular), al invidioşilor extremi şi moderaţi, al egolatrilor inflexibili, al generoşilor incondiţionali, al inocenţilor radicali, al frivolilor pragmatici, al fraierilor asumaţi, al indiferenţilor intermitenţi, al bonomilor dezinvolţi, al abisalilor superficiali, al exasperaţilor idealişti, al rezonabililor incandescenţi. Forţa şi succesul lor se măsoară după capacitatea fiecăruia de a influenţa jocurile Bunei şi Relei Dispoziţii. De nenumărate ori, ele au participat la guvernările uneia sau alteia, au intrat în alianţe şi compromisuri, chiar în "monstruoase coaliţii". Au existat guverne Bine Dispuse care s-au sprijinit decisiv pe votul exasperaţilor şi frivolilor, după cum guverne ale Relei Dispoziţii au rezistat mulţumită rezonabililor şi generoşilor; am urmărit dezbateri parlamentare în care moţiuni de cenzură prezentate de PRD şi susţinute de bonomi şi fraieri nu au răsturnat PBD-ul fiindcă indiferenţii, tocmai ei, au fost împreună cu abisalii de partea celor Bine Dispuşi. Personal, am trăit momente intense - de la amuzament la sfîşiere lăuntrică -, dar, pentru acest spectacol, dacă sînt onest, nu pot spune că am plătit un preţ exorbitant. Personal, ca spectator, cronicar, martor, parte şi întreg (simultan şi alternativ), aştept măreaţa criză cînd PBD-ul şi PRD-ul vor fi silite să formeze un guvern de uniune şi interes raţional, perfect compatibil cu interesul naţional, consacrînd coexistenţa şi egala lor necesitate de care pînă azi, orice s-ar zice, nu au fost conştiente. Personal, cred că... Totuşi, ce înseamnă "personal"? Mă slujesc de o definiţie dată mai demult, în Cişmigiu, de un domn distins, unei doamne distinse: "Dragă, am ceva la ficat, mă ţine un astm, mă trezesc dimineaţa anchilozat şi nici eu personal nu mă simt prea bine". Acest articol a apărut exact pe 26 noiembrie 2004. După patru ani bătuţi pe muchie, îl reiau - aşa cum există reluări la orice studio TV! - găsindu-l nu numai la zi, ci şi întru totul corect şi incorect politic, adică exprimîndu-mă integral şi milimetric.
