Omagiu de 26 ianuarie

Dacă mai ştiţi de ziua asta... Puţini, foarte puţini români au răbdarea, liniştea, puterea să descrie cum au trecut sau au fost trecuţi prin ceea ce se numeşte îndeobşte rahat. Penibilul propriei persoane nu ne stă în caracterul scrisului, nu ne inspiră pagini memorabile. Şi fuge imediat în tragic, acolo unde lumea trebuie să-ţi cadă pe cap şi poţi urla melodramatic pînă la cer. Cît se poate exagera o trimitere în mă-sa...? Mai deloc. Alţii scot din două palme încasate în stradă o capodoperă ca La chute a lui Albert Camus. Încît mai de înţeles decît neplăcerea poate că ar fi nepăsarea. În general, dar şi în detaliu, a fi înjurat, a o lua între ochi, a fi spurcat nu mai are importanţă, nu constituie un eveniment moral, nu depăşeşte epiderma şi se tratează ca o spălătură pe dinţi, ca o întindere a muşchilor, a cîtorva nervi care nu cer - Doamne, iartă-mă! - o psihanaliză. E ridicol - nu de azi, de ieri, ci de-o viaţă - să pui la inimă, să fii zguduit de un "hai sictir" încasat la Bucureşti sau în cel mai obscur sat. Cei care fac scandal din asta şi scot chiar cuţitul sînt buni de dus la balamucul "ştirilor de la ora 17", de care toată lumea, deschizînd frenetic televizorul, zice că s-a săturat. Teama de ridicol conservă bine nepăsarea. Totuşi, oricît de nepăsător pare bucureşteanul la a o încasa, pe atît de grăbit este tot dînsul în a riposta, în virtutea aceleiaşi inerţii. Rapiditatea replicii - pe măsură, ţintind aceleaşi organe vitale - permite binefăcătoarea lichidare a momentului penibil. Noi încă nu sîntem conştienţi de cîtă importanţă are rapiditatea - a sentimentului, a vorbelor - în viaţa noastră publică şi intimă. Rapiditatea e un fond în ţara asta prea mult deplînsă şi hulită pentru că nu ar avea decît forme (dar ce forme!), toate cu fund. Care forme, la noi, nu au fund? "Şi tu n-ai răspuns nimic? N-ai putut să-l bagi şi tu undeva, Doamne, iartă-mă?" e o întrebare pe care copilul român o aude de mic şi se duce cu ea pînă la stadiul de soţ sau soţie (iar fără bemolul lui "Doamne, iartă-mă!", melodia instigării la demnitate prin injurie nu se leagă). Estetic vorbind, nu cred că această educaţie a contrasictirului este proprie mitocului în care ne găsim, . aici, la marginea celor două mari biserici, de la Roma şi Moscova. Circulaţia înjurăturii între noi, românii, ţine de marile bătăi cu frişcă din filmele cu Stan şi Bran în care, de cum ia farfuria în plină figură, omul o trimite între ochii celuilalt, în plină stradă, sub privirile poliţiei care intră şi ea în joc. Ceea ce la ei e cinema, la noi, înaintea lor, e viaţă în direct, de cînd ne ştim şi nu murim. Nu cred că intelectualizez excesiv dacă integrez înjurătura pe româneşte în extraordinara noastră forţă ludică, cinematică, nici curat tragică, nici hotărît comică, exact aceea care l-a biruit chiar şi pe Necuratul, pe Kir Ianulea, în cea mai deplină capodoperă a tatălui nostru care mai departe de a-l face pe celălalt de "măgar, violent şi fără maniere" nu trecea. E frumos, e urît cînd doi bucureşteni se înjură scurt şi îndesat? Încă nu ştiu. În fundul fondului, e vesel, e sinistru, e caraghios, e jalnic, toate într-o repeziciune ce mi-l aduce în minte pe acel primar al Bucureştilor care, pe vremea lui Antonescu, a interzis, cu grele amenzi, înjurătura în locurile publice. Ceva mai paralizant despre oraşul meu şi Capitala ţării nu-mi pot imagina. Pentru mine, ca om care ştie foarte bine cînd a fost înjurat prima oară (în armată, prin '50, cînd, grăjdar, nu am fost în stare să păzesc somnul de noapte al cailor), dar şi ultima oară (în zilele noastre cînd, în numele vechii uri de clasă, am fost făcut "cretin mic-burghez" de către un fost ideolog de la CC), pentru mine, monumentalul în acest domeniu rămîne imaginea care circula din gură în gură prin Bucureşti, în ziua de 26 ianuarie 1989, dacă se mai ştie a cui zi era... O imagine fantastică şi realistă, fabuloasă şi promiscuă, înfricoşătoare şi veselă pînă la cer. "Ai auzit ce a fost la WC-ul din metroul de la Piaţa Unirii?" "Nu, ce a fost?" "Ştii ce scria mare, pe uşă? ŤVă f... muma în c... la toţi.» Semnat Nicolae Ceauşescu." Am rămas ca bubuit. Bine dispus, tipul, un universitar, a avut grijă să-mi precizeze: "Au scris cu puncte-puncte... pudoarea nu moare!". O spun fără grabă, cu o oarecare mîndrie: nimeni în lume n-a creat o asemenea metaforă cuprinzătoare a tiranului - perfect echilibrată între sinistru şi hilar - ca noi, aceştia, din oraşul fără de care Europa nu ar fi putut strînge la pieptul ei cele două animale emblematice ale secolului 20: gorila şi rinocerul.