Oameni cărora nu li se cere decît să dispară
E curios. Nu li se pretinde să se ducă la doctor, se presupune că sînt sănătoşi. Nu li se pretinde să fie mai buni la suflet, e limpede că sînt. Nu li se pretinde să-şi iubească soţiile, amantele şi copiii, aici totul e OK. Nu li se pretinde să fie inteligenţi sau şi mai inteligenţi, nu e imperioasă nevoie. Nu li se pretinde categoric să nu înjure, să nu scuipe, să nu fie vulgari, "nu asta e problema principală", nu are importanţă şi, la urma urmei, nu sînt sfinţi. Nu li se pretinde să nu fie importanţi - să fie! Nu li se pretinde să renunţe la humorul pe care-l au cu prisosinţă, după cum nu li se pretinde celor fără humor s-o recunoască. Nu li se pretinde să nu spună în şedinţe şi la chefuri bancuri proaste, inerent proaste, asta e viaţa. Nu li se pretinde să fie mai autentici şi să mănînce frumos, fără să plescăie, că nu-s copii, iar dacă mănîncă peşte sau rahat sau altceva, să tacă. Nu li se pretinde să respecte cele zece porunci şi nici să se trezească sau să se culce murmurînd Tatăl Nostru - se presupune că o fac sau, dacă n-o fac, nu e cea mai mare nenorocire, lumea nu e rea. Nu li se pretinde să ştie ce numeşte Caragiale o nenorocire - domnia sa o defineşte ca "prost lucru". Nu li se pretinde să tranşeze între Caragiale şi Eminescu, între post şi prost moderni, între datorie şi pasiune, între Marx cel tînăr şi Mircea cel Bătrîn,(cu atît mai puţin) între Malraux şi Thomas Mann. Nu li se pretinde să fie culţi, se presupune că dacă nu sînt nu e moarte de om. Nu li se pretinde imposibilul. Nu li se pretinde - decît aşa, sarcastic - să stea la cozi, să-şi scoată abonament la metrou, să dea la sapă, "ce e sarcasmul?" tinde azi spre "ce e amorul?". Nu li se pretinde să fie supraoameni, să se delimiteze de Nietzsche sau, faute de mieux, să ştie pe dinafară poezia lui Brecht, aceea intitulată "Soluţia"*. (Nu li se pretinde să ştie ce înseamnă faute de mieux, iar dacă nu le place Brecht e cu atît mai bine pentru orientarea lor.) Nu li se pretinde să pună ceva în paranteză, dimpotrivă - să nu pună nimic în paranteză, ca oameni cărora totul le este, desigur, clar. Nu li se pretinde - decît ironic, şi ce-i azi o ironie? - să facă totul. Dar ce, totuşi, li se cere? Li se cere de peste tot, din stînga, de la dreapta, de sus şi de jos, din Vest şi Est, chiar din Nord-Vest şi Sud-Est, să renunţe la orgoliile lor de oameni politici. Atît li se cere. E puţin? E enorm! Fireşte că nu pot renunţa la orgoliile lor. Şi au dreptate: Ce le-ar mai rămîne? Ce-ar mai rămîne din ei? Ar însemna să dispară. Trebuie să-i înţelegem. * "Soluţia" lui, Brecht a formulat-o într-un poem scris după 17 iunie 1953, cînd cei din Berlinul de Est s-au revoltat împotriva Guvernului comunist: După revolta din 17 iunie Secretarul Uniunii Scriitorilor A împrăştiat pe Aleea Stalin manifeste Din care reieşea că poporul A trădat încrederea partidului Şi că numai prin muncă îndoită Ar mai putea s-o recîştige. Nu ar fi fost mai simplu Ca Guvernul să suspende poporul Şi să aleagă un altul?