O variaţiune pe o temă eternă
Recent, în Cotidianul, Eugen Istodor, provocator perpetuu în interviurile sale, îi spunea Ceciliei Ştefănescu, fără să pună un minim semn de întrebare: "Literatura noastră e mediocră, copiată". Prozatoarea îi răspundea prompt, categoric şi exemplar: "E, nu-i adevărat. Eu aş pleca pe o insulă pustie cu literatură română. Cu optzeciştii, cu Blecher, cu Cantemir". "Ai citit tu Cantemir?" (Istodor, prozator de certă clasă, are şi el stupefacţiile lui de scriitor român.) "Cap-coadă, datorită lui Eugen Negrici. Dacă noi mergem în străinătate cu Eminescu, ne deprimăm. Eminescu înseamnă ceva doar pentru literatura noastră. Uite, ca om scriitor şi ca om/om simt că sensibilitatea mea a avut cîteva mutaţii de la Hortensia Papadat-Bengescu... Voiam să fiu ca Papadat-Bengescu din anul întîi de facultate. O asimilam cu doamna T. a lui Camil Petrescu." Istodor, ca de obicei antiliric, îi taie elanul cu o întrebare crudă: "De ce nu dispreţuieşti cultura română?". Cecilia Ştefănescu îi dă un răspuns cum nu se poate mai inteligent: "Mi se pare o culme a prostiei chestia asta..." Ca ori de cîte ori citesc idei ce-mi merg la inimă (în ultima vreme doar fotbalului i se cere să fie jucat cu inima...), am intrat în vibraţie, în rezonanţă şi memoria a emis cîteva triolete, arpegii şi irizaţii: Pe o insulă pustie nu aş pleca fără Momente, schiţe, amintiri; în apartamentul său din faţa Cişmigiului, Suchianu, "bătrînul nostru Suchi", cum îl numeam noi, puştanii în ale Cinematecii, a fost primul care mi s-a plîns de cum sună Eminescu în franceză; nu-l pot ierta pe editorul francez care nu a acceptat ca Patul lui Procust al lui Camil să apară cu acest titlu "necomercial" şi l-a schimbat în Madame T.; Sanda Cordoş, la telefon din Gilăul ei, povestindu-mi cum a fost colocviul consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu la Paris şi articolul ei din Apostrof unde îi numea pe cei cîţiva de la înmormîntarea Doamnei, dintre care lipsea Mihai Petroveanu, cel care îmi şoptise, seara, la Capşa, cum a fost acolo, la Bellu, ca "la o şedinţă de ilegalişti ai stilului", după o expresie a lui de neuitat. Toate aceste triolete s-au armonizat într-o variaţiune la tema Istodor-Ştefănescu: eram - să fie deja un deceniu? - într-un birt din Yaffo, La Aurel, sub un panou cît tot peretele pe care era scris acest vers: "Cel mai mare mititel / Îl mîncaţi la Aurel!"; am deschis Libération-ul la zi şi - aproape magic - ochii mi s-au fixat pe un articol intitulat: "M'sieu Caragiale face
