O septuagenară şi al ei<i> the end</i>

Una din acele septuagenare serioase, delicate şi cinefile - cum se numără cu milioanele în lumea întreagă - care se duce la cinema "pentru ca să mai uite" şi totodată "să-şi mai aducă aminte", adică pentru un vals, pentru "un balet frumos", pentru "o ţinută splendidă a actorului" (în cazul nostru, pasionată de Bette Davis...), s-a hotărît să-şi calce pe inimă şi să intre la un film foarte violent, foarte crud, foarte "tare", de care tot oraşul vorbea, însoţindu-l cu acele expresii cum nu se poate mai presante: "Vai, dar trebuie să-l vezi!", "N-ai voie să nu-l vezi!". Septuagenara mea era foarte temătoare să nu apară în ochii lumii ca sclerozată în gust şi rigidă în idei. Aceasta şi din cauza sănătăţii ei magnifice. Nici o analiză nu-i ieşise vreodată cît de cît dubioasă. Dacă într-o seară, în singurătatea ei, i se făcuse rău, se tratase cu un gît de coniac şi îşi şoptise: "Te rog să te ţii bine!". Aşa că de ce s-ar mai fi temut de un film violent, dacă trebuia să-l vadă pentru a fi în rînd cu lumea? S-a dus, deci. Acolo, la intrarea în orice cinematograf, fiecare spectator era supus unui control corporal şi rugat să deschidă sacoşa, geanta, ca la porţile aeroporturilor contemporane. Era pace, dar şi control la cinema pentru a preveni explozii în întuneric din care puteau izbucni - prin jocul represaliilor şi contrarepresaliilor - războaie locale sau mondiale, dacă mai există nuanţe în acest domeniu; de cum treci pragul intrării în sală şi te îndrepţi spre ficţiunea filmică, simultan te găseşti în cercul concret-istoric al violenţei şi contraviolenţei. Potenţial, eşti nu numai spectator, ci şi suspect, pentru a nu deveni victimă. Septuagenara se obişnuise de mult cu această situaţie căreia nu-i mai dădea nici o atenţie; şi-a prezentat geanta la control, a păşit în sală şi s-a aşezat pe locul ei. Întru totul şocată a fost însă de filmul pentru care - cum se zice - ieşise din casă. Era prea tare, prea dur pentru nervii ei. După o jumătate de oră nu-l mai putea suporta şi se hotărî să părăsească sala; nu era obişnuită cu asemenea decizii la cinema, dar nici să se chinuie pe scaun nu accepta, doar pentru a spune, în discuţii, că a văzut şi ea filmul, ca toată lumea; se ridică, ieşi în hol, se îndreptă spre uşă, cînd acolo controlorii, foarte amabili, o întrebară ce caută... Voia să plece, nu-i plăcea filmul; îi explicară că nu se poate... Orice spectator căruia nu-i place filmul trebuie să stea pînă la sfîrşit, pînă la evacuarea sălii, pentru a nu fi suspectat că a părăsit sala lăsînd cine ştie ce, acolo. Filmul era violent - ordinul lor, formulat chiar omenos şi cu o concizie care încerca să nu dezvăluie toată brutalitatea concretului, era de fapt şi mai violent; le dădu dreptate, totuşi insistă: "vă rog să mă înţelegeţi, nu-mi place filmul, nu-l suport". Controlorii - cu o vagă reminiscenţă a acestui argument cîndva valabil - se înduioşară şi îi cerură actele: dacă o identificau, ar fi lăsat-o să plece, fiindcă în caz că... cine ştie?... ar fi ştiut de unde s-o ia. Urmă încă o lovitură de cinema: septuagenara constată că plecase de acasă fără acte! Controlorii o rugară să ia loc pe un fotoliu din hol şi să aştepte sfîrşitul filmului şi evacuarea sălii: devenise obiectiv suspectă; se aşeză şi se contemplă - deloc estetic - în oglinzile holului: avea ea ceva de om suspect? Avea ea ceva de om capabil să arunce în aer o sală de cinema? Crezuse pînă atunci - cu cea mai plăcută tenacitate - că seamănă cu Bette Davis... În faţa violenţelor nediferenţiate, nu mai contează chipul unui om, nu se mai pot deosebi privirile celor paşnici de cele ale unor terorişti? - Îţi dai seama ce mi-ai povestit? - am întrebat-o pe femeia care, în tot acest timp al relatării, îmi pregătea o supă cu tăiţei. - Nu... Această poveste am publicat-o în 1987 şi poate fi citită în volumul Sonatine. Azi, ea cere unele precizări: din cauza situaţiei internaţionale şi a cenzurii, nu am localizat unde se petrecea acţiunea şi cum se intitula filmul. Acţiunea se desfăşura în Israel, la Tel Aviv, prin anii '80, cînd de mult era în vigoare controlul la intrarea în sălile de spectacol. Filmul era celebrul L'aveu (Mărturisirea) - ecranizarea unei cărţi a lui Arthur London care dezvăluia ancheta şi procesul de la Praga în care autorul fusese condamnat - după toate "regulile" şi torturile justiţiei staliniste - pentru complot împotriva orînduirii socialiste. Eroul era interpretat de Yves Montand, regia îi aparţinea lui Costa Gavras. Filmul, desigur, fusese interzis în România, ceea ce nu înseamnă că nu a fost vizionat în circuit intern, la cinematograful MAI-ului. Septuagenara a murit săptămîna trecută, la vîrsta de 97 de ani; a fost mătuşa mea, ultima dintre cele de acolo, şi mi-a lăsat o frază pe care ar fi semnat-o şi Tolstoi, şi Stendhal: "Ascultă-mă, eu nu mă laud, eu povestesc".