O ''rivoluţie'' care a făcut <i>tabula rasa...</i>
Fiindcă mi s-a dus şi Cyd Charisse, cea numită de Fred Astaire "Minunata Dinamită", "cea cu care dacă ai dansat o dată, dansezi cu ea toată viaţa", aşa cum ce a dansat el cu ea în Band Wagon mi-a rămas pentru totdeauna lîngă pălăria de pai învîrtită de ea cu vîrful piciorului în Cîntînd în ploaie, am urcat în cinemateca personală şi am găsit o bobină din urmă cu 35 de ani. Poţi lua Discursul asupra metodei şi-l poţi pune pe note şi step. Poţi lua scrisoarea lui Seneca trimisă prietenului său Luciliu, aceea - de pildă - în care demonstrează că panica e tot ce-i mai rău în viaţa omului, mai rea decît boala, mai cumplită decît moartea - şi din ea se poate extrage o melodie minunată pe care Fred Astaire o poate comenta dansînd în timp ce Audrey Hepburn îi ascultă ideile şi muzica stepului care îţi transmit şi ţie şi ei acelaşi mesaj: oameni buni, nu intraţi în panică, orice s-ar întîmpla, la, la, la... Poţi lua un redactor-şef (vezi Funny Face) care-şi cheamă redactorii tot prin cîntece şi şlagăre, pentru a le comunica foarte serios precum că revista lor n-are nici sens, nici idei, nici umor, iar redactorii se transformă într-un cor şi discuţia asupra conţinutului articolelor devine o arie ca în Liliacul, numai că i se schimbă nonsensul; nonsensul devine mult mai adînc, fără a fi absurd sau stupid; toţi ajung, de pildă, la ideea absolut valabilă şi valoroasă că "rozul e culoarea viitorului" şi urmează balet pe această idee greu contestabilă în lupta actuală împotriva sinistrozei, boală grea a spiritului care vede peste tot doar crize iremediabile, olé! Se poate lua un grav profesor universitar care pleacă la facultate să-şi inaugureze cursul despre Critica raţiunii pure şi de-acasă pînă la catedră el dansează pe stradă, valsează, strîngînd la pieptu-i deloc de aramă, pomii de pe bulevard, poliţiştii, gospodinele, florăresele şi chiar zarzavagiii; Critica raţiunii pure nu e cu nimic compromisă, studenţii nu-l consideră nebun, omul e normal, valsul e normal, starea de graţie e normală, lă, lă, lă... Se poate merge chiar şi mai departe decît Seneca sau Kant ("Kant al tău e un moftolog!" - cum îi spunea Caragiale lui Eminescu, pentru a-l necăji, şi ce arie frumoasă poate ieşi din această expresie într-o operetă cu două genii sărace, dar genii!) - se poate ajunge la lingvistică, la stilistică, combinată cu Freud, de unde My Fair Lady sau lecţia despre empatie care e altceva decît simpatia, lecţie servită de Audrey Hepburn lui Fred Astaire într-un anticariat răsturnat cu fundul în sus, clasînd cărţile despre materialism în raftul respectiv şi cele despre empiriocriticism la empiriocriticism; se poate ajunge la declaraţia de dragoste dintre un bărbat şi o femeie nu pe şabadabada, ci pe explicaţia dulce că empatia este ştiinţa care studiază cum poţi simţi ceea ce simte cel de-alături, în timp ce simpatia e ştiinţa care te face doar să înţelegi ceea ce înţelege semenul tău; înţelegînd ce e empatia, bărbatul o sărută imediat pe necunoscută ceea ce e desigur simplist, sofisticat, subtil, forţat şi minunat. După care Audrey Hepburn, rămasă singură printre cărţile lumii, începe să cînte o arie cu cuvinte ca: "Oare mă va modifica această sărutare? Ce consecinţe va avea acest sărut asupra mea, la, la, la...". "Rivoluţia" operetistică face tabula rasa (asta era o expresie a unui propagandist de-al nostru, prin â46, de cîte ori nu sesizam diferenţele calitative dintre feudalism şi sclavagism: "dumneavoastră faceţi tabula rasa între cele două orînduiri"), tabula rasa din frontierele dintre normal şi anormal, dans şi mers, inteligenţă şi stupiditate, serios şi neserios, ştiinţă şi artă; dumnealor şterg graniţele dintre "mă doare-n cot" şi "mă doare-n suflet", dovedind că omul e o trestie multilaterală, polivalentă, inteligentă, impertinentă, profundă şi superficială, dar trestie care cîntă şi dansează, de unde, ergo, dreptul ei la melodie şi la datorie, datoria ei de a refuza neantul, morbidul, acceptînd fluidul genurilor aflate printre gene, scene, hiene şi florile dalbe. Sigur că nu e aşa, sigur că e şi aşa, la la, la, trăiască şi aceia tralala, urîţi cu toţii panica, haideţi cu toţii la cinema să-l regăsim pe Seneca!
