O bănuială întru totul simpatică
Îndelung stimată doamnă, deşi nu ne cunoaştem personal, deşi nu ne putem tutui, o propoziţiune rostită de dvs. într-o emisiune recentă a lui Robert (Turcescu) şi anume: "eu nu sînt nici pro, nici contra" mă presează, chiar în ziua codului roşu pentru Bucureşti, să vă supun, cu toată voioşia ideologică la care mă simt încă în stare să funcţionez, următoarele idei: Extremiştii de centru, prea puţin numeroşi, cît o sectă, deloc sectari, nu au partid, nu au siglă, nu au prefect, nu cotizează, se recunosc din ochi printr-o virgulă în loc de punct, dintr-un triolet, dintr-un "pardon" la o "coadă de minerală". Ei - nici pro, nici contra - trăiesc suspectaţi de Putere şi de Contraputere ca apolitici, pe baza vechilor decrete jdanoviste încă în vigoare, susţinute de amîndouă forţele, în egală măsură, căci urînd de bună seamă marxismul, oamenii noştri politici şi filosofici sînt bolşevici, precum monsieur Jourdain prozator. Doar împăciuitorismul a fost mai urît în PCR decît apolitismul, azi, în toate partidele noastre unice. Dar cine mai ştie acum ce-a fost împăciuitorismul, ce-a vrut şi cu ce s-a mîncat? Extrem-centriştii - cei nici pro, nici contra - sînt huliţi ca apatici, indiferenţi, laşi şi defetişti. Nu sînt, fiindcă ei nu-s proşti şi ştiu prea bine că nu există apolitism. Ei se angajează într-o politică dificilă, inconfortabilă, perfect posibilă, dacă se gîndeşte în afara schemelor, clişeelor şi vocabularului de partid. Se poate gîndi în afara lor? Se poate - zic ei. Problema nu e metafizică: e o politică a distanţei, în sensul grecesc al termenului, al ironos-ului - care tocmai asta înseamnă pe româneşte: distanţă - şi de la care se trage, în multe limbi europene, ironia. De ce nu este ironia apolitică, nu o pricepe mai nimeni, lumea încă fiind convinsă că ironia e o chestie lejeră, nostimă, superficială, ca o polcă de Johann Strauss în faţa uverturii la Tannhäuser... (Wagner îl considera pe Johann Strauss drept "cel mai bun cap muzical din epocă"...) Ironos-ul extrem-centriştilor este însă serios, perfect valabil în angajamentul lor împotriva fanatismului şi mitocăniei. Sînt cei doi adversari de idei şi de caracter, dacă tot trebuie să ne definim zilnic fronturile de luptă care, deloc obligatoriu să fie toate de salvare naţională, mai pot fi şi de salvare individuală în ambulanţe personale. Fanatismul şi mitocănia - de dreapta şi de stînga, nu mai trebuie să insist - sînt cauza şi efectul celui mai înecăcios proces moral petrecut de la căderea Ăluia, şi anume: oportunismul vărsat în maniheism, producînd un cocktail curat dezgustător. Extremiştii de centru fac urît la asta. Ei ştiu ce înseamnă azi să ţi se întoarcă stomacul în toate direcţiile, fără să leşini, deci fără să exagerezi. Faţă de cei pro sau contra, nu o dată la fel de "apucaţi", ei sînt toleranţi, aproape delicaţi, riscînd să fie călcaţi în picioare, deşi - ironie a sorţii! - sînt bine marginalizaţi. Ei ştiu că sînt vulnerabili şi n-or să ţină o veşnicie ironiile lor. "Ei şi?" - zic ei. Mi se pare foarte frumos că dumnealor nu au răspunsuri definitive la fiecare scîrţ şi pîrţ al realului. Extemiştii de centru nu au congrese, dar, din cîte ştiu, unii vor să propună ca imn/parolă "Les feuilles mortes", îngînat pe seară. Şi pentru ei imnul rămîne o problemă deschisă. Căci la noi ce nu are imn, melodie, rimă nu are viitor ca idee politică. Sîntem într-o ţară a lui Pristanda obsedat de un Verlaine: "Muzica! Muzica! De la musique avant toute chose!". Vă transmit aceste consideraţii - mai mult sau mai puţin descusute de temperatura dezagregantă - pentru că bănuiesc în dvs. o extremistă de centru. Vă rog, stimată doamnă Adriana Săftoiu, să vă păstraţi acest "nu sînt pro, nu sînt contra..." ca o deviză intimă, cît mai discretă, dar inflexibilă. Mi-aţi face un bine - ca să mă exprim cît mai concis, ceea ce să urez şi dvs.
