O amintire excesiv de disproporţionată

Prin ’91, la Tel Aviv, da, exact, căutam o masă unde să pot bea o cafea, devorînd Libération şi L’Equipe, cînd a început să sune sirena pentru a vesti că e Iom ha Zikaron, "Ziua amintirilor" rămase din toate nenorocirile, toţi s-au ridicat şi au rămas încremeniţi în faţa meselor cu salate, cataifuri, cartofiori prăjiţi, omlete şi cornuri, şoferii oprind autobuzele, toţi pasagerii împietrind în picioare, oraşul întreg rămînînd nemişcat sub vuietul sirenelor, care ţineau morţiş să-l înspăimînte iar spaima să-l doară. Încremeniţi, în picioare, aşa cum îi fixase sirena, păreau o creaţie a lui Giacometti, a celui care făcea oameni mici, scheletici, zgrunţuroşi, fragili, cel hotărît ca în incendiul unui muzeu să alerge ca să salveze o pisică. Mintea mea română, mereu ispitită de diavolul frazei şi de mişcările lui impudice, nu s-a ruşinat să ia cuvîntul acela ebraic: Zikaron şi să-l giugiulească pînă murmură: "Zi: Caron! şi taci, pînă luntrea trage la mal!" Cînd vuietul sirenei descrescu, mi-am dat seama că andantele din "do minorul" pentru pian şi orh. al lui Beethoven are linia ariei lui Cherubino către contesă, şi lumea revenindu-şi repede, cu brio, după sirena Holocaustului, am intrat în săliţa unei expoziţii deschise între un magazin de pantofi şi o bijuterie; erau 20-30 de tablouri nonfigurative din care nu am înţeles mai mult decît că autoarea lor, singură, într-un colţ, citind Libération pe un scaun de rafie, era, într-adevăr, cum scria şi pe afişul vitrinei, aceea cu care trăisem o noapte la Pelişor, prin ’56, din care nu pricepuserăm amîndoi mai nimic (oricît băusem, oricît cîştigasem la un poker întins după miezul nopţii, ea chibiţîndu-mă şi ţinînd tot timpul piciorul, pe sub, masă, lîngă al meu) din cauza unui scriitor francez care - exact în camera alăturată de care ne despărţea doar o uşă - se străduia să facă amor cu o piţipoancă din Sinaia recitîndu-i cît mai desluşit Baudelaire; era imposibil să ne concentrăm, nu exista nici o autonomie a esteticului, cu atît mai puţin a eroticului, nu-i puteam bate în uşă ca mitocanii, nu puteam fi nici aluzivi începînd să cîntăm şi noi din Eminescu, ne-am dat fiecare pe o margine a patului şi am discutat despre ce se întîmpla la Budapesta, de pe poziţii diferite, ea fiind pentru o revoltă şi în România, eu nu, doar pentru o reformă ca în Polonia lui Gomulka, pînă ne-am nimerit şi ne-am potrivit cum se cuvenea, ea îndemnîndu-mă cu un singur cuvînt, îndelung aţîţător: "laşule! laşule!" Pentru ca peste o săptămînă - cîteva zile după un 7 noiembrie în care toată lumea din redacţie fusese mobilizată să facă de gardă, eu nu... - am fost dat afară, acuzat că duc ideea de contrarevoluţie pînă şi în pat, omul de la cadre privindu-mă drept în ochi, sincer şi dur: "cred că nu vrei şi probe că ştim totul...", ea plecînd, cam tot pe atunci, la Viena, cum îmi spusese cineva din casa ei, pe lîngă Abator, unde alergasem s-o văd după condamnarea mea la şomaj, ca s-o întreb, ca prostul, ce... şi de ce? M-am fixat pe pereţii expoziţiei, am simţit-o cum se uită pe lîngă ziar către mine cu o privire de pictor care-şi preţăluieşte singurul vizitator al expoziţiei, am sperat să-i rămîn nonfigurativ, am ieşit în stradă, îngînînd ca bătrîn spion în slujba lui Mozart: "Şi în Spania, o mie trei... milla tre!" Ieri, prin grija din ce în ce mai stăruitoare a SMOC-ului (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidenţelor), am aflat - printr-un telefon sosit în timp ce citeam un articol al lui André Glucksmann în care susţinea că la Gaza "nimic nu-i disproporţionat cînd vrei să supravieţuieşti" în faţa unuia care vrea la rîndul lui să te lichideze... - că femeia aceea încă figurativă pentru mine s-a prăpădit lîngă Santa Barbara. E cazul să accept că şi memoria mea poate fi excesiv de disproporţionată. Altfel nici nu poţi spiona în slujba lui Mozart.