o altfel de Moldovă
O altfel de Moldovă Peisajul cultural-publicistic din Republica Moldova s-ar situa în cea mai mare parte în zona previzibilului, dacă n-ar exista, număr de număr, surprinzătoarea Contrafort. De 14 ani, Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ menţin standardele (şi orientarea) europene ale revistei amintite, abordează fără complexe provinciale subiecte culturale din actualitatea internaţională şi românească, reuşesc să păstreze o privire proaspătă - şi polemică, atunci cînd este cazul - asupra unor teme mai noi sau mai vechi. Cronici literare, cronica traducerilor, fragmente de proză, interviuri cu scriitori şi artişti români şi străini, dosare ale unor teme la zi sau controversate - toate alcătuiesc un stil al publicaţiei care a făcut din valoare o obişnuinţă şi o metodă de lucru. Îţi dai seama cît de dificilă trebuie să fie o asemenea întreprindere în context basarabean doar cînd priveşti chioşcurile de presă din Chişinău, unde tronează prăfuitele ziare ale puterii sau publicaţiile în limba rusă. În numărul din septembrie 2008, piesa de rezistenţă a revistei este un interviu amplu - peste patru pagini - cu Andrei Codrescu. Vitalie Ciobanu a pus în funcţiune un reportofon într-un maxi-taxi de pe ruta Constanţa-Bucureşti, după Festivalul "Zile şi Nopţi de Literatură". O împrejurare prielnică pentru o discuţie dezinhibată şi sinceră. "Pe vremea comunismului artiştii erau obligaţi să aburce în spate şi morala, şi politica, şi jurnalismul, şi istoria mai mult sau mai puţin îndepărtată - răspunde Andrei Codrescu la întrebarea dacă mai putem vorbi despre capacitatea artei de a schimba lumea. Azi nu mai avem aceeaşi misiune. Sîntem mult mai liberi. (...) Lucrurile practice, pentru oamenii aflaţi în suferinţă, le fac organizaţiile voluntare. Noi nu ar trebui să fim deprimaţi, pentru că ororile lumii care s-au întîmplat şi o să se mai întîmple, în mod sigur, sînt parte din aerul pe care-l respirăm, şi noi respirăm nu numai aerul plin de moleculele morţilor. Dacă ne blocăm în constatarea interminabilă că, indiferent ce-am face, răul triumfă, ne Ťînmormîntăm» şi noi, ne istovim seva vitală pe nenorocirile lumii şi pe necrologuri. (...) Există o Ťpiaţă a seriozităţii» care se ocupă de memoria dezastruosă a lumii, dar eu cred că, de fapt, e o industrie mercantilă, ce are de a face cu premiile mari şi serioase care nu se dau decît din motive politice şi discuţia asta nu mă interesează deloc fiindcă nu mă lasă să mă joc. Nu mă lasă să fac ce vreau eu." Alt intervievat al numărului din septembrie este Dan Perjovschi care în stilu-i frust, pune punctul pe i în scandalul "poneiul roz" de la ICR New York: "Dintre toate instituţiile statului român, ICR este una dintre puţinele care funcţionează din ce în ce mai bine. Are o echipă de conducere şi directori valoroşi, care au prins momentul şi care au înţeles că astăzi nu mai poţi vorbi cu lumea numai prin mititei şi fetele de la Căpîlna, ci poţi vorbi cu lumea dacă vorbeşti limba lumii. Exportul cultural nu se mai face ca să mulţumeşti diaspora română, ci ca să intri în dialog cu cultura ţării în care mergi. Oricît ar vrea diverse structuri din România, unii artişti, unii scriitori, unii oameni de teatru de la noi nu sînt acceptaţi în Occident şi nu au ce să spună acolo. Ceea ce a înţeles ICR este că nu el face cultura, el este doar administratorul, el creează condiţiile pentru ca această cultură să se dezvolte, dar nu el o poate provoca". Părăsind Basarabia şi revenind în România pasămite europeană, între timp, Guvernul Tăriceanu a hotărît reducerea fondurilor ICR (care este şi unul dintre cei doi editori ai revistei Contrafort) pe anul viitor. Probabil trăim într-o ţară în care nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită. (M. Ş.)
