Notă informativă şi cît de cît explicativă
Nu cer unui megaloman să-mi explice de ce e megaloman. Nu cer explicaţii unuia care, de cum deschide gura, emite că "toţi sînt ticăloşi". Nu mă interesează de ce unul poate spune răspicat că "mie nu-mi place Cehov". Nu cer explicaţii celor care discută numai despre mîncare şi obiecte. Nu pretind celui care, de cum mă vede, zice, prompt, că mă admiră, să mă lămurească de unde-i vine graba asta. Nu deschid gura cînd unul mă bate sănătos pe umăr şi mă asigură că nu m-am schimbat deloc. Nu-l întreb pe un orgolios de ce nu e şi inteligent. Nu cer explicaţii celui inflexibil în ideea conform căreia "totul e un rahat". Nu solicit o clarificare din partea celui care alternează sistematic indignarea cu lamentaţia. Nu voi întreba niciodată o femeie de ce mă face de egoist, de insuportabil, de caraghios, de idealist, de comod, de-dus-la-balamuc şi - mai ales - de drăguţ. De asemenea: Nu-i voi cere tipului care o ţine una şi bună că evreii, cu banii lor şi cu doi de i, conduc lumea, să-mi explice de unde a scos el asta, cînd eu, ca să spun aşa... Nu cer nici unui pesimist sau optimist să-mi explice pe ce se bazează. Nu-i voi cere nici unui prieten, dacă îmi este prieten, să-mi spună pentru ce a făcut, ieri, o lungă insomnie. Nu-i voi cere niciodată unui om care plînge amănunte. Nu voi fi nicicum tranşant cu vecinul ăsta, să-l întreb, măcar în lift: "De ce nu-mi răspunzi, bre, la bună ziua?". La rîndul meu, nu suport să mi se ceară explicaţii la: Cum de-ai putut să cînţi "Internaţionala"? Cum de ţi-au plăcut, de mic copil, idioţii ăia de Stan şi Bran? Cum de n-ai văzut în viaţa ta Parisul? Şi nici Londra!? Şi nici Berlinul...!? (Răspund scurt: "...şi nici Rejkjavik-ul!" Cum de nu poţi deschide niciodată gura în favoarea ta? Cum de poţi fi atît de laş, încît n-ai trîntit în viaţa ta o uşă în nasul cuiva? De ce nu apari la televiziune? De ce nu dai interviuri? De ce eşti permanent amabil? De ce nu te plictiseşte politeţea ta mic-burgheză? De ce - în orice analiză a unei evidente porcării - nu renunţi la acest inadmisibil "totodată", la aceste "pe de o parte şi pe de altă parte"...? De ce îi enervezi pe toţi cei care urlă: "Asta nu se poate!", cu calmul tău: "Ba se poate!"? De ce ai atîta încredere orgolioasă în litotă şi concizie? De ce, cînd ţi se spune: "eşti drăguţ!", nu răcneşti precum simţi? Peste toate, nu suport să explic o ironie. Alaltăieri m-a scos din sărite (dar am tăcut...) unul care-mi cerea să-l lămuresc cum vine aia "o antipatie liniştită" despre care scria Philip Roth. Ieri a fost şi mai şi: într-un elan nenorocit, i-am citit unei persoane - la telefon, am această "boală"... - un pasaj dintr-o nuvelă care-mi plăcuse foarte mult, Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire, a lui Raymond Carver: "Laura este secretară într-un cabinet de avocatură. Ne-am cunoscut într-un context profesional. Nu după mult timp, o curtam. Are 35 de ani, cu trei ani mai mult decît mine". ("Şi acum, fii atentă", i-am precizat.) "Pe lîngă faptul că ne iubim, ne plăcem şi ne simţim bine împreună. E o prezenţă comodă". Persoana mi-a zis imediat şi mohorît: "N-am înţeles nimic. Mai citeşte-mi o dată..." M-am executat; persoana a devenit agresivă - adică "dacă nu-mi explici, închid telefonul!". I-am răspuns cum o ştiam încă de la Sebastian: "Nimic nu-i mai greu decît să explici o ironie... Mai uşor desfaci un atom sau îţi faci o valiză..." La care mi s-a închis telefonul, ca o uşă trîntită în nas. Rămîn la opinia că foamea de explicaţii vine dintr-o gîndire leneşă în înţelesuri şi lacomă de deşteptăciune.
