Neagoe Basarab şi Antim Ivireanu
Pe tipare gata date de scrierile religioase sau de pe la curţile domnilor, avem şi noi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi Didahiile lui Ivireanu. Că fiul Teodosie nu a aplicat niciodată sfaturile tatălui său, murind nevîrstnic este ironia sorţii, dar cartea a rămas ca un ghid practic "Ce faci dacă eşti şef" pînă astăzi: "Pentr-acéia, fătul mieu, să ierţi pre vecinul tău deaca-ţi iaste voia să ţi să iatre ţie mai mult. Iartă pre vecinul tău de o sută de bani şi ţie ţi să va ierta mii şi întunerece de galbeni. Şi va fi primită lui Dumnezeu rugăciunea ta, şi va fi înaintea lui ca mirosul cel bun al tămîii şi al smirnei. Ci te păzéşte dar să nu schimbi acel miros frumos din vrémea sfintelor rugăciuni întru împuţiciunea cea rea a pizmei, nici să întorci rugăciunea în blestem. Că el ce nu iartă greşalele celui ce i-au greşit, acela îşi întoarce rugăciunile în blestem. Ci sabiia care iaste ascuţită şi gătită asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, el însuşi o înfinge în inima sa, neştiind ispitirea unui lucru ca acesta. Că am văzut pre doi inşi mestecîndu-şi vin dintr-un vas, şi era chipul şi faţa vinului foarte frumoasă. Deci unul bea vin bun şi cu miros frumos, iar altul bea băutură amară, ca de veninul morţii. Că doi inşi să ruga şi zicea cătră Dumnezeu: ŤDoamne Dumnezeule, de am făcut eu aceasta sau de iaste nedreptate în mîinele méle, sau de am făcut rău celor ce mi-au făcut mie rău, să cazu dar de la vrăjmaşii miei în deşărtu. Ci unul făcea lucruri bune şi îndreptate înaintea lui Dumnezeu, iar altul, carele nu păzea nici umplea cuvintele rugăciunii, cu adevărat să afla în blestem. »" Didahiile lui Ivireanu nu sînt nici ele total originale. Practic, citim predicile, inspirate din modele vremii, ale unui mitropolit către oiţele lui. Diferenţa este că oiţele sînt româneşti, ca şi moravurile. Gesturile de mustrare sînt enorme. Ivireanu trăsneşte necredinciosul cu biciul vorbei lui, preasărată şi preapiperată în final de predică: "N-avem nici credinţă, nici nădiejde, nici dragoste şi sîntem mai răi, să mă ertaţi, decît păgînii... şi puteţi cunoaşte acestea, că iaşte aşa cum zic că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecatură, de morţi, de comîndare, de luminare, de suflet de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovidanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim înşine legea. Cine din păgîni face aceasta sau cine-şi măscăreşte ca noi legea?" Pe vremea aia era mai mult viaţă, decît literatură. E o lume ce-şi vede de ale ei. Cartea este un lux. Românii îşi văd de viaţa lor. Unii negustori, alţii ciobani, cei mai mulţi slugi şi puţini boieri. Nimic neobişnuit. Cum neobişnuite nu sînt invazia turcilor, vuietul tătarilor, chefurile domnitorilor trecători, bordeiul săracului, pălăţelul boiarului şi pălăţoiul domnitorului. Nu se crease gustul. Omul era gol şi îmbrăcat şi în zdrenţe, fiind legat de asprimea blănii sau strălucirea aurului. Aveai sau nu aveai. Mîncai sau nu mîncai. Cred că sentimentul de insecuritate şi sarmaua de plăcere stăteau la aceeaşi masă, şi ăsta era secretul de nepătruns al lumii româneşti. Să treacă vremea, căci vremea le vindecă, vremea le coace. Încă nimănui nu-i trecea prin minte ficţiunea că nu era stare pentru ea. Ficţiunea era acolo în ţărînă, în droaşte, în pălăţele şi pălăţoaie, în bisericuţe şi viaţă necoaptă. Nu era viziune, era ocheadă. Tras cu ochiul la capra vecinului de lîngă casă, de prin Bizanţ.
