Natura talentului
Bun, de acord, e cum spune Sandburg, bătînd o ulucă în cosmica ogradă a poeziei: "toţi vor să joace Hamlet!" Mai toţi actorii, indiferenţi la cele întîmplate părinţilor, vor să ia un craniu în mînă şi stînd într-un peş să se întrebe: să dormi? să mori? toţi ţin să dea sfaturi altor actori, s-o alunge pe Ofelia " chit că în viaţa lor nu au refuzat nimic " să se lăfăie între înţelepciunile lui Polonius şi Horaţiu, toţi vor să joace Hamlet " numai Mircea Diaconu, nu! De cîte ori îl văd (ca duminică seară, el inginer agronom, contemplînd şi comentînd, acasă, un interviu al lui la tele " Viaţa satului, sărind în sus că i s-a redus din bogăţia de idei la hectar) asta-mi vine în cap, umplîndu-mă de plăcere şi rîs: "Toţi vor să joace Hamlet..." Pe el un deget a scris mare cît toate zilele că n-o să fie niciodată Hamlet sau Lear sau Macbeth şi din acest "blestem" Diaconu " apt şi mîine pentru un Kir Ianulea " abia că înfloreşte şi se dezvoltă ca într-o binecuvîntare pogorîtă din însăşi interzicerea clişeului. Nimic trudnic, umflat, gargarisit în talentul lui care se simte cel mai bine printre cei mici, iuţi, tenaci şi naturali, acei care asigură vigoarea şi tainicul scandal al firescului sub soare şi stele. Nici o încordare urîtă de venă, nici o grefă artificială, nici o îngroşare de glas. Dacă există o monotonie în arta lui " acea monotonie necesară care consacră importanţa unei creaţii " ea provine din dezgustul de măsluire. Şi atunci unde ar fi vicleşugul care dă sensul şi hazul oricărui comediant, chiar cînd nu pare muncit de tragedii şi nicicum de inocenţă? La Diaconu trebuie s-o luăm pe aici: pe orice pune mîna, ochiul, pasul, pe un măr, pe o tobă, pe un telefon, pe o căciulă, pe un prieten pe care-l întreabă: "de ce faci pe nebunul?", pe un radio la care ascultă un meci, lucrînd pe o schelă, pe un buletin de identitate, pe o bară de troleibuz, pe un păhărel de tulburel, pe o vită, pe o gînganie sau pe o namilă " pe absolut orice din jurul său, pe tot ce mişcă, rîul, ramul, dramul, drumul, drama, el produce şi insinuează, prin naturelul privirii şi vorbei, cu acel elan al somaţiilor adolescentine, aceiaşi întrebare angoasantă, anormală, (din ce în ce mai) nefirească, dar şi cea mai "artistică", pe măsura măreţei din veac: îţi eşti sau nu-ţi eşti credincios? De joacă în Hamlet sau nu, actorul cel bun tot acolo ajunge. De "bătrîna sepie" Shakespeare nu se scapă cu una cu două " şi nici nu ar fi bine, nu mai spun ce păcat. Aceasta a fost forma iniţială a articolului despre Mircea Diaconu prin care sugeram în urmă cu 20 de ani, la 29 noiembrie 1989*, caracterul poetic al creaţiilor lui. Această formă nu a fost acceptată "de foruri" fie că textul era prea lung (mică ipocrizie), fie că în acele zile de maximă vigilenţă ideologică era interzis şi devenise subversiv "să lauzi şi să cînţi" pe altcineva decît pe Marele Cîrmaci. Cules "la rînd", în "proză", ca un telecinema obişnuit, textul a apărut în România literară la 30 noiembrie 1989. Sper ca, sub noua tiranie a politicii la zi, textul să-şi fi păstrat ceva din inadecvarea sa conştientă. ______ * vezi Dilema veche nr. 302
