Mihaela Mihai. Bîrfe cu cîntec (II)
Calomnii. Au spus aşa: că am fost arestată pentru trafic de droguri, pentru spionaj, pentru trafic de valută. Pot să vă spun că singurul meu contact cu drogurile a fost de două ori în viaţa mea, cînd s-a întîmplat să vină un individ necunoscut la mine, o dată în Portugalia, unde cîntam la un casino, şi altă dată, în Canada, mulţi ani după aceea, cu tatăl Izabelei. Au venit şi mi-au propus marijuana. Şi, bineînţeles, eu am refuzat... că, vai, că nu e nimica... marijuana e uşoară, că nu ştiu ce... Nu am vrut nici să-i cunosc gustul. Eu fumam ţigări, tutun. Eraţi frumoasă, sînteţi frumoasă. Mahalaua cîrtea... Să ştiţi că asta e o cruce greu de purtat. Da, a fost o cruce grea. Dar noroc că acum se termină, că nu mai sînt frumoasă. Foarte multă aversiune am avut. Bărbaţii? Bărbaţii nu. Bărbaţii aveau un stil tipic românesc, de genul... "aia e cîntăreaţă"!... Cîntăreţele, ce mai, se "aia" cu toată lumea... Şi atunci, veneau, puneau mîna pe fund şi eu trebuia să nu mă supăr. Ce m-a şocat cel mai mult era urîţenia acestui tip de persoane. Sînt foarte sensibilă la aspectul estetic al vieţii, în general. E vorba de vocabular, de comportament, de obiectele din jur, de orice. Chiar de gîndire. Şi atunci, nu ştiu, era ca şi cum mă agăţa cineva cu o ghiulea din aia şi mă trăgea în jos. Eraţi o păpuşă Barbie... Da, îngrozitor! Am urît imaginea asta. O păpuşă Barbie foarte distantă, calculată... Ştiţi care e explicaţia? Eu am fost îngrozitor de timidă. Am fost un copil bătut. La modul propriu? Da, şi foarte mult. De părinţi? Da. Şi am fost, în acelaşi timp, crescută în ideea că nu am dreptul să mă îndoiesc de mine însămi... asta schimbă complet tot ceea ce am spus. Pe de o parte, probabil că de aia mă şi refugiam în lumea asta fictivă a romanelor, a basmelor... Şi chiar şi mai tîrziu, a romanelor grele-grele. Toată viaţa am avut o foame de lectură imensă. Nu puteam să stau nicăieri, oriunde m-aş fi aflat, chiar la masă, fără să am un text în faţă. Dar aţi fost o fetiţă rea, de vă băteau? Păi, da, mi se întîmpla să iau cîte o notă proastă, se întîmpla să rup cureaua de la ghiozdan, prostii din astea, de copil... Pentru asta luam bătaie cu cureaua de la pantaloni! Erau "nemţi", ca să spun aşa, părinţii? Nu, erau primitivi. Se spunea că sînteţi plină de bani. Lumea visa şi publicul avea dreptul să viseze, pentru că aşa ar fi fost normal. Ca şi artiştii români să poată să-şi justifice cariera. Eram tot timpul datori, toţi. Nu că nu-i aveam cu lopata, dar erau perioade cînd nu cîştigam nimic. Era un lucru care mai compensa oarecum. Se făceau acele faimoase şuşe în ţară, adică în casele de cultură din ţară, consiliul judeţean, nu ştiu ce, organizau spectacole şi ei ne chemau şi alea le făceam la negru. Toţi. Ministerul Culturii ştia şi tolera lucrul ăsta, pentru că, în mod oficial, nu ne puteau plăti... (din volumul în curs de apariţie) Istodor-http://www.facemcatavencu.ro/blog.php?id=20
