Mihaela Mihai. Bîrfe cu cîntec

Dintr-un contract pe care l-am avut în Germania, după ce am terminat contractul acolo, am luat avionul şi m-am dus la Paris. De ce? Prima dată cînd am fost la Paris, îmi propuseseră un contract de 3 ani. M-am întors cu el în ţară la semnături în România şi mi l-au plimbat prin sertare vreo 8 luni de zile, pînă am pierdut contractul. Şi atunci, de data asta cînd am fost în Germania, la Stuttgart, am zis: "Merg din nou să reiau legătura cu acei oameni", pentru că, vă daţi seama, la casele de discuri sînt sute de cîntăreţi tineri, noi, care vor să se lanseze. N-aşteptau ei după mine, în ipoteza că m-aş întoarce din România. Şi am reluat legătura cu ei şi am spus: de data asta, avînd în vedere ce am păţit prima dată, aştept răspunsul aici, în Paris. Şi m-am dus cu contractul la Ambasada română şi am cerut să vorbesc cu ataşatul cultural. Şi i-am înmînat un exemplar original, pe care l-am cerut special de la casa de discuri, cu care am semnat un alt contract pe 6 luni. A doua oară, cu Phonogram care era o filială a Philips-ului. Şi am şi acuma contractul acela. Şi l-am dus şi am spus: "Domnule, dacă Zamfir poate, Aura Urziceanu poate, alţii fac de ani de zile contracte, discuri, concerte... de ce n-aş putea şi eu?". Şi am aşteptat un an de zile, timp în care, la fiecare 3 luni, primeam un telefon de la consulul român din Paris, mă invita să bem o cafea şi să-mi prelungească viza de ieşire din ţară. Deci, nimeni nu poate să spună că eu am fugit din ţară. M-au ţinut într-un şah permanent şi mi-au distrus nişte şanse uriaşe pentru carieră, pentru că un asemenea contract nici un cîntăreţ român de muzică uşoară n-a avut. Nici înainte, nici după! Şi ce s-a întîmplat după aceea? Şi după un an de zile, consulul general de la Ambasada României din Paris mi-a dat un telefon şi mi-a spus: "Veniţi, doamnă, din nou, să bem o cafea". Şi m-am dus şi, cînd am intrat, mi-a spus: "Doamnă, mi-e mie ruşine. Am văzut de cîtă bună-credinţă aţi dat dovadă, am văzut, eu însumi v-am prelungit viza de ieşire din ţară. Aţi respectat toate formalităţile şi am primit răspunsul negativ". După un an de zile! Şi ce aţi făcut? Asta e... După aceea, am întîlnit pe tatăl fetei mele, un francez, care a spus: "Păi, ce să te mai încurci cu marile case de discuri, nu ştiu ce? Facem noi o casă de discuri şi sîntem asociaţi noi amîndoi". El lucra în comunicare... Şi m-a angajat, în primul rînd, la el acolo. La început, aşa a fost, ca să-mi fac permisul... De ce oftaţi? Între timp, ne-a luat valul cu marea poveste de dragoste, în care el pretindea, şi avea dreptate într-un fel, că o femeie nu e femeie dacă n-are un copil, am făcut un copil. Şi, după aia, s-a schimbat complet viaţa mea. Un copil mic... Eu sînt un om - cum spune francezul - entier, întreg aşa, dintr-o bucată. Dacă mi-am asumat răspunderea de a face un copil, atunci mi s-a părut că este o datorie vitală mai importantă decît altceva. Probabil că am exagerat, în mod sigur am exagerat. (din volumul în curs de apariţie) Istodor-http://www.facemcatavencu.ro/blog.php?id=20