Memoria fascismului în Figaro litteraire

Fascismul şi istoria recentă sînt teme de actualitate în Germania. Traumele trecutului nu au fost încă asimilate de societatea de acum, iar memoriile celor care au trăit pe atunci aduc nu doar probe pentru condamnarea acelui regim criminal, nu doar explicaţii pentru puterea de seducţie a lui Adolf Hitler, ci şi o împăcare binefăcătoare: mulţi încearcă să-şi găsească liniştea prin amnezie, în timp ce alţii vor să se mîntuiască tocmai reamintindu-şi acel chinuitor trecut. Este cazul scriitorului Günter Grass, distins cu Premiul Nobel, care povesteşte în volumul autobiografic Decojind ceapa (publicat anul trecut în Germania şi apărut, recent, şi în traducere românească, la Editura Polirom) cum s-a înrolat în Waffen SS, la vîrsta de 17 ani, cînd războiul era pe sfîrşite; sau al lui Joachim Fest, jurnalist politic, istoric şi biograf al lui Hitler, care îşi aminteşte în cartea Ich nicht. Erinnerungen an eine Kindheit und Jugend (Eu, nu. Amintiri din copilărie şi din tinereţe) - apărută tot în 2006 - cum a fost luat cu japca din şcoală în timpul războiului şi trimis în armată, despre cum a căzut prizonier, despre sfîrşitul războiului şi începutul noii istorii a Germaniei. Cel care pune faţă în faţă cele două portrete şi biografii (în Figaro littéraire din 4 octombrie) este nimeni altul decît Ernst Nolte, unul dintre cei mai reputaţi şi mai controversaţi istorici ai totalitarismelor. Joachim Fest şi Günter Grass au destule lucruri în comun: s-au născut în aceeaşi perioadă (primul în 1926, al doilea în 1927), ambii au fost ostili fascismului şi hitlerismului (primul a fost chiar exmatriculat pentru că a desenat o caricatură a Führer-ului), ambii au ajuns pînă la urmă să servească în armata Reich-ului (primul a fost constrîns să o facă, cel de-al doilea a fost voluntar). Opera ambilor autori este consacrată, în mare măsură, memoriei fascismului şi integrării acestei memorii. "De-acum şi pînă peste cel puţin cincizeci de ani, nimeni nu va putea să afle cu adevărat cum au putut germanii şi alte cîteva naţiuni să înfrunte mizeriile şi ororile istoriei secolului XX dacă nu va citi cărţile lui Günter Grass şi Joachim Fest", conchide Ernst Nolte. În Castelul din pădure, americanul Norman Mailer îşi imaginează copilăria lui Hitler, pe care o povesteşte din perspectiva unui recrut din Waffen SS, de fapt, un trimis special al diavolului pe pămînt. Valoarea literară a romanului - scris de un reprezentant de marcă al curentului numit new journalism - nu a fost contestată de nimeni; în schimb, numeroşi intelectuali au văzut în această înfăţişare a lui Hitler ca "unealtă" diavolească un fel de dezvinovăţire. În interviul acordat corespondentului de la New York al publicaţiei Le Figaro, Norman Mailer explică de ce nu crede în banalitatea răului: "Dacă răul există pe lume - fie el uman în totalitate, fie el parţial uman, parţial diabolic - el are acelaşi efect. Ele merg împreună. Noi, oamenii, sîntem şi Dumnezeu, şi Diavol, e în firea noastră să fim imperfecţi. Cine e Hitler? O fiinţă umană şi, de fapt, o creatură foarte modestă. (...) El este excepţional numai şi numai prin geniul său malefic care s-a aprins, să spunem, între 1933 şi 1938, perioadă în care a realizat lucruri cutezătoare. În faţa unui asemenea personaj, sîntem obligaţi să ne imaginăm mîna unui ghid superior, diavolul". Fie că e descris din perspectiva istoriei, fie că e văzut ca personaj literar, Hitler este la fel de diabolic. ( Matei Martin )