Maşina puteeeeeeee
Mă dusăi să-l ieu pe taică-mieu de la gară cu maşîna. Şi, ce crezî, mă, că-l dusăi şi pînă acăsica lui, undeva pe Valea Plopilor, spre Alexandria. Şi mersei, şi mersei, şi mersei, şi cu cît se duce dracului Bucureştiul pe stînga, uite apar umbre pe capul meu şi simt aşa din vorbe moi, din mîini şi mai moi şi leşinate că taică-mieu e tot mai dus: cu dinţii, cu urechile, cu trupul. Da' ştii, maşina imbecilă, maşina aia, spaţiul ăla închis din care nu poţi evada în viteză fără să nu-ţi omori intestinele şi oasele pe caldarîm, deci, bucata aia de fier începu ea să-mi vorbească despre taică-mieu mai mult decît discuţiile telefonice cu el, ori slabele noastre întrevederi. El, taică-mieu, era lîngă mine, dar din ce în ce parcă se împuţina pe drumul de dus la el acasă. Cu cît se ducea în mă-sa drumul, cu atît intram într-o moarte lentă. Moartea lui era şi a mea şi închipuiţi-vă că maşina aia nenorocită, pe care o conduceam, începuse să-mi sugereze să-mi fac şi eu analizele, că sigur şi eu sînt dus, pe ici, pe colo, prin locurile esenţiale. Şi ajungem în Valea Morţilor, pardon, Plopilor şi mă latră cîinele lui, o corcitură de Lassie cu draci, şi mă zgîrie liniştea împunsă de maşini ce trec pe drumul naţional. Şi îmi tot spune că ce ar fi să cumpărăm împreună vreun pămînt acolo, ba acolo, şi că ce bine ar fi să avem un prezent actual comun, că, dracu', nu mai avusesem un trecut comun de cinşpe ani. Şi eu zic că vreau să plec. Întorc maşina şi el mă opreşte. Unde te duci aşa grăbit, hai să mîncăm ceva! Şi nu că eram nehrănit, dar vocea lui pătrundea dincolo de tabla maşinii. Cobor din tablă şi omor nişte purici aşezîndu-mă pe un scaun din casa lui. Şi cînd ar pregăti ceva de-ale pierderii de timp împreună, hop vine vocea lui feminină şi spune nu avem nimic în frigider, că, bă, azi e vineri şi ţinem post. Măsline, dacă vreau, şi nu măsline zemoase, nu, storcoşite, de zonă peste care nu a dat aviara. Şi zic nu. Şi iar fug spre maşină. Taică-meu, ca să alunge atmosfera, îmi dă bineţe şi se bagă jumătate într-o combină frigorifică de-aia de îngheţată, de unde scoate un pachet de carne de vită, acuşica tăiată, adică acum vreo patru-zece zile, dar îngheţată beton. Eu că nu vreau, el că nu se poate şi cu politeţea îţi strici viaţa, aşa că am acceptat carnea, am aruncat-o pe jos, pe covoraşul de sub bancheta din spate. Şi pe drumul întunericului spre Bucureşti, carnea tace chitic prin spate. Şi ajung acasă, mă culc, iar iau dimineaţa covrigul de siluetă. Şi cum drumurile mă poartă pe la vreo 38-39-40 de grade, nu mă dau înapoi să zac prin maşină şi pe la stopuri, uitînd de trecut. Dar, bă, tată, îmi începe o duhoare la două zile apoi. Puţea trecutul meu, pardon, carnea de pe covoraşul de lîngă bancheta din spate. Puţea că parcatorul dintr-o parcare a vomitat, iar un spălător de maşini a refuzat să se amestece în viţelăria asta. Şi m-am pus eu să spăl fundul respectiv. Şi spăl la el zilnic dimineaţa şi dau cu spray de interioare, din ăla scumpuţ, dar cu miros de ceva mărgăritar... mărgăritar avea bunica mea la ţară. Bunica a murit. Mărgăritarul nu a mai vrut să crească nici el. Şi cînd ieri am mîncat pe scaunul unei bucătării un şniţel de vită, cu foame mare în gît, m-am trezit cu duhoarea aia în nări. Tabla mi-a înduhnit trecutul. Ea e de vină. A nu se lăsa alimente perisabile în maşină.
