Mama inexistentă despre fiul inexistent

Luna trecută m-a luat o angoasă şi i-am trimis fiului meu inexistent din Groenlanda trei cărţi care, după cum îi scriam concis în dedicaţii, îmi deciseseră viaţa în 1956, anul Budapestei. Alaltăieri am primit de la mama sa inexistentă o scrisoare abruptă, în stilul ei caracteristic; ca de obicei, începea fără apelativ, fără vreun "dragă", fără să mă precizeze: "...Am fost o săptămînă cu băiatul nostru la Rejkjavik, mi-a propus ca în concediul lui de la firma aceea de tăiat gheţari să călătorim prin Islanda, am acceptat, ne-am simţit bine pînă în ultima zi cînd mi-a arătat scrisoarea cu care însoţeai cele trei cărţi pe care - obsedat cum eşti de persoana ta şi de aniversările ei rotunde - ţineai să le citească şi el, ca tine, în urmă cu 50 de ani. Ţi-am citit dedicaţiile date pe 1984, pe Zero şi infinitul (le aveai de la Titus Popovici, mi se pare...), pe Armata de cavalerie... Trebuie s-o afli imediat, fără multe vorbe: nu i-au spus nimic. Nu i-au spus nimic din cele ce sperai tu (recunosc, şi eu). Mi-a adus aminte de criticul de la Times - de care ne amuzam amîndoi - care, după Zero şi infinitul, a scris că ceea ce descrie Koestler drept normal, lui i se pare anormal. Mi-a arătat scrisoarea ta cu cîteva fraze însemnate de el cu o cariocă roşie: că, pentru tine, 1956 e ca ieri, un şoc cît 1984 pentru alţii; că atunci speranţa ta în comunism ţi s-a dezvăluit ca o iluzie (două sublinieri ale lui şi un semn de întrebare...); că, o vreme, nu ai vrut să-ţi trădezi convingerile pînă ai înţeles cine le-a trădat (o singură subliniere...); că timp de 10 ani - era prima oară cînd o scriai atît de clar - ai fost un fanatic plin de ignoranţă orgolioasă şi că de această experienţă va trebui să ţii seama toată viaţa, fără să devii un oportunist, un carierist, un automat moral (era sublinierea ta, am reţinut-o, mai ştiu să te citesc şi să te citez). Foarte mult mi-a plăcut (rareori am folosit acest verb în ce te priveşte) cum i-ai scris despre singura ta bucurie după Budapesta - aceea din 1968, cînd la invadarea Cehoslovaciei, nu ai intrat ca alţi prieteni în partidul lui Ceauşescu, ci ai intrat în camera mea dintr-un cămin de ceferişti, bîjbîind pe întuneric pînă la patul meu, şi-l rugai să nu uite această scenă pînă la sfîrşitul vieţii lui. Fraza nu era subliniată, nu-mi dau seama cît l-a atins, nu l-am întrebat, totdeauna te-a enervat pudoarea mea. După ce mi-a luat din mînă scrisoarea şi a pus-o ca un semn între paginile Armatei de cavalerie, mi-a spus calm că Ťtoate astea» nu l-au interesat şi nu-l vor interesa niciodată. ŤLa 38 de ani, am ieşit ceva mai devreme din deşert... - exact aşa s-a exprimat şi nu pot spune că nu m-a surprins -...dintr-un deşert mai întins şi mai rece decît Groenlanda. Nu trebuia să fii doctor în ştiinţe sau să ai talent ca să înţelegi de la bun început că socialismul e o porcărie de iluzie». Am închis citatul. L-am întrebat care început a fost cel bun: ŤFacerea lumii? Potopul? Moise? Christos?». Mi-a răspuns, parcă fără să mă audă, că nu era nevoie să-i trimiţi cărţile vieţii tale fiindcă te citeşte pe Internet şi îi este suficient ca să vadă că ai rămas un nostalgic după tinereţea ta comunistă, la fel de neinteresantă pentru el ca tinereţea unui fascist; îi place doar cînd scrii despre Chaplin, despre Stan şi Bran, dar - din nou îl citez - Ťcu Stan şi Bran nu devii azi un mare scriitor». Ţi-am luat apărarea, nu mă cunoşti în situaţia asta, să-ţi apăr scrisul. I-am povestit cum ne-am dus amîndoi la Stan şi Bran eroi fără voie în ziua cînd te-au dat afară pentru că nu ai înfierat, ca toată lumea, contrarevoluţia din Ungaria. ŤTatăl tău e nostalgic după ziua aceea... Nostalgia, da, comunismul, nu!» - ideea polonezilor noştri nu l-a emoţionat. A fost dur: ŤEu nu m-aş fi dus la cinema... aş fi fugit din ţară... aţi fost inconştienţi şi acum vă lăudaţi că aţi suportat demn comunismul. Aţi numit laşitatea - demnitate»... L-am făcut imediat de fanatic, de ignorant, de incult sentimental, i-am strigat că vorbeşte ca noi, în 1956, despre burghezo-moşierime, mi-a scăpat: ŤNe-ai moştenit gena prostiei!». M-a ajutat să-mi fac valiza, m-a condus sobru pînă la aeroport unde m-a lăsat să-l îmbrăţişez (aproape) patetic. Nu-i mai scrie. Decît dacă vrei să fii, pe mai departe, un vanitos, un iluzionat după un adevăr integral care nu există în nici o revoluţie. Pentru el eşti (aproape) inexistent. Cu tandreţe integrală..." Am pus scrisoarea în "jurnalul" meu, nimerindu-se "la zi" lîngă ultimele analize de laborator - "suspect de bune", după aprecierea celui care mi-a diagnosticat din timp că sufăr de puberilitate acută; apoi m-am întors la interviul romancierului maghiar Esterhazy Peter, din Observator cultural, care la întrebarea: "Ce se întîmplă acum la Budapesta se compară cu 1956?" răspundea tăios: "Da’ de unde!".