M. M. în viziunea mea
Se împlinesc 50 de ani de cînd Marilyn Monroe a noastră - a cîtorva bărbaţi intelectuali curajoşi în opţiuni cît Arthur Miller şi J.F. Kennedy la un loc - a fost luată în vizor de FBI, după ce "divina" depusese o cerere de viză pentru o călătorie în Rusia. Aşa scriu ziarele în 2005. FBI-ul a căzut la idei că e comunistă şi, natural, au început s-o fileze la fel de natural cum ea se urca în cuşeta lui Lemmon şi Curtis, acolo, în trenul din Unora le place jazz-ul. The Scotsman online afirmă că în 1956 (anul în care atîţia comunişti s-au dat cu capul de pereţi şi-au făcut din Budapesta o răscruce a destinului lor) M.M. a fost văzută la New York în compania unui fotograf cunoscut ca membru al partidului comunist american. Era mai mult decît clar... În 1962, M.M. (îmi place să-i scriu doar iniţialele fiindcă astfel o pot pune aproape iniţiatic lîngă Michèle Morgan, primul M.M., mitul adolescenţei mele) a călătorit în Mexic, unde s-a întîlnit cu anumiţi membri ai Grupului Comunist American. Ea a intrat nu numai în fişierele "şoarecilor de cinematecă" şi ale autorilor de istorii ale filmului - întreb: se poate scrie azi o istorie a cinema-ului fără ea? - ci şi în ale lucrătorilor FBI, plus ale altor cinefili cum nu se poate mai secreţi. M.M. a fost sub urmărire politică alături de Frank Sinatra, Louis Armstrong, Albert Einstein, John Lennon. Adevărat sau nu - aşa bate site-ul imdb.com şi nu văd de ce aş mai tremura de indignare sau cutremura de haz. Dimpotrivă: sînt mîndru de ea, de compania în care se găseşte; de la ea mi-a rămas: contează numai printre cine te învîrteşti în vis sau la Casa Albă! Pînă acum, doar Mircea Dinescu (în Gândul) s-a excitat la ideea unei Marilyn comuniste. Cu imaginaţia lui fastuoasă ca rochia ei luată de vînt în celebra proză, poetul a văzut-o membră a organizaţiei UTC din Uniunea Scriitorilor, colegă cu el în şedinţele acelea unde plictisul alterna violent cu intransigenţa, tovarăşi de luptă şi de pahar la restaurantul inconturnabilei noastre Miţi etc. Poetul fantaza involt şi hohotitor. Nuvelist cum sînt, îmi permit o altă viziune. Mai realistă: M.M. se poate să fi fost comunistă - cine se putea pune la mintea ei? Generoasă, frivolă, capricioasă cum o ştim, ce-ar fi contat la ea o idee în plus? Comunistă cu sau fără de partid, nu are importanţă - numai la noi în "lagăr" se făcea o distincţie între comuniştii cu carnet şi cei fără, era o invenţie a tovarăşului Stalin care, drepţi să fim, a lichidat mai mult dintre "cei cu..." decît dintre "cei fără". Era şi prostuţă? În viziunea mea, M.M. numai prostuţă nu a fost. Ea a fost - dacă a fost - o comunistă înainte de toate originală şi, ca de obicei, cînd scriu acest cuvînt: "original", îmi apare spectral expresia de groază care, în baraca noastră, nu ştiu în celelalte, interzicea ca artistul-să fie-original-cu-orice-chip. Dumnezeule şi dragi prieteni - cum se telezice azi la fel de des... -, cîţi dintre noi au fost demascaţi, sancţionaţi şi secţionaţi critic pentru că au fost originali cu orice chip! Cel mai rău a belit-o unul de proză scurtă care a întrebat în plină şedinţă cu un şef al propagit-ului de la UTM dacă poate fi original nu cu orice chip, ci cu chip uman. Ştabul a făcut urît de tot, s-a congestionat şi s-a spînzurat mai tîrziu, în 1962, exact în anul cînd a murit M.M... îmi dau acum seama. În numele acestei coincidenţe aspre, îmi iau libertatea să exclam: M.M. a fost o originală, dar cu ce chip! Originalitatea ei a constat în pragmatismul cu care a rezolvat cea mai dramatică problemă a tuturor artiştilor: complicatele legături - cele mai primejdioase! - dintre viaţă şi operă, dintre politica zilei şi creaţia eternă. Ideile ei de "prostuţă" s-au concentrat într-un umăr ridicat spre a fi sărutat, într-un surîs de angel radios, inconştient de pervers, într-o mişcare a şoldurilor la care Curtis şi Lemmon, prin aburii gării, rămîn "mască" precum toţi agenţii FBI-ului şi KGB-ului prinşi într-un război rece de-ţi îngheţau fălcile. Ea a îmblînzit războiul rece şi fiarele lui. M.M. n-a fost apolitică - s-a dus şi pe fronturile anticomuniste din Asia, iar la Moscova sînt convins că se ducea ca să vadă cum e o Gruşenkă, mitul ei, rolul visat - M.M. a fost orfică. "Ai darul vieţii!", îi spunea Clark Gable în Misfits. Ea era una din acele domnişoare despre care Henry Miller zicea, la 80 de ani, că poate lăsa, dimineaţa, în parc, toate ziarele pentru a-i urmări "mişcarea funduleţului". Sigur că pentru cenzorii lagărului nostru, funduleţul acela putea fi o rămăşiţă mic-burgheză. I-a îmblînzit şi pe ăştia! Ştiu bine - de la o sursă personală - cîte discuţii au fost "la vîrf" dacă să se dea sau nu drumul la Unora le place jazz-ul. Ştabii au văzut filmul acasă, în sălile lor de cinema, au rîs, le-a plăcut, nevestele lor s-au uitat urît şi au zis că "nu e ca Bette Davis...", iar pînă ni s-a făcut hatîrul să-l vedem şi noi, populaţia, au trecut peste 10 ani de la premieră. Un prieten - doldora de "şcoala de la Frankfurt" - mi-a zis că a început şi la noi, în fine, revoluţia sexuală. Poate că abia aici, la noi, în lagăr, în Estul unde Soljeniţîn susţinea că se găsesc adevăraţii oameni puternici - Marilyn a avut momentul ei de revoluţionară. Şi nu-mi poate scoate nimeni din cap că ar fi plăcut-o şi Karl Marx - Marx cel tînăr, desigur, antifilistinul, duşmanul aprig al oricărei cenzuri.
