<i>Place Dalida</i> în anii noştri sixties

De curînd s-a deschis, la Paris, o expoziţie Dalida în amintirea a 20 de ani de la dispariţia ei. Bustul ridicat la Paris spre slava Dalidei, la 10 ani* de la sinuciderea ei, are - omeneşte vorbind - neputinţele lui. E viguros, sănătos, limpede, lipsindu-i însă senzualitatea, acea unduire melodioasă şi miraculoasă a trupului la care prea figurativul, convenţiile artei publice nu ajung. Dalida numai statuie nu ştia să fie. Dar - tot aşa omeneşte stînd - nici nu m-am gîndit vreodată la împietrirea ei, cum nu înţeleg nimic dintr-o statuie a lui Brel, Montand sau Piaf. Inadecvarea la muzica lor e frapantă, piatra izbuteşte să indispună auzul din care ei nu s-au retras, nicicum să dispară. Nu vor dispărea, asta e sigur, oricît ar trece anii cu tot ce e rock, hard-rock, roci şi metale, stînci şi debandade în gust, disperare şi comunicare. Nu sînt nostalgic, nu-s paternalist, nu suport să fac pe bunicul imputativ cu tinerii din jurul meu - dimpotrivă, nu prea ştiu să le spun că vîrsta mea mentală şi urechea, rămasă la Mahler, Şostakovici şi Prokofiev, mă îndreptăţesc să aud în Beatleşi schubertienii epocii noastre şi să mă amuz constatînd demodarea lor în rîndurile tineretului impertinent, inteligent, independent. Muzical, ideologic, chiar politic, am rămas la acel amurg lung al adolescenţei - o imaturitate, OK! - în care, deodată, ca din apa mării, pe un nou front atmosferic, de la Mangalia la "Ambasador"-ul bucureştean, au debarcat francezii cu şansonetele lor, italienii cu canţonetele tratate neorealist, ca într-o stranie ironie la adresa războiului rece în plină desfăşurare; îi detectasem prin radio, la o emisiune - nici interzisă, nici aprobată, să-i zicem permisivă - intitulată totuşi subversiv Musique sans passeport, pe unde lungi, lîngă Radio România, exact fixat: la Monte Carlo; de acolo veniseră, străbătuseră Mediterana, pătrunseseră poate pe la Constanţa, poate pe la Timişoara, n-are importanţă, ajunseseră vii şi întregi în Bucureşti, unde se cînta, cu voie sau fără de la poliţie, "Che sera, sera" - la un an sau doi după ce fusese interzis ca imn al contrarevoluţiei maghiare. Nu s-a scris încă istoria - o dramă giocosa! - libertăţilor interioare tot mai mari obţinute prin muzica uşoară, tautologic "liberală", instinctiv libertină şi antistatală, cum s-a trecut de la Suliko la Sucu-sucu, la Il pullover che mi hai dato tu, la J’aime flâner sur les grands boulevards, la Volare al lui Modugno cu care se încheia, dacă se încheia, o noapte cu Iancsi Körösi şi Johnny Răducanu la "Mon jardin" (pe scurt: "Monj", cam pe unde-i azi Hotel Dorobanţi). Au fost anii noştri sixties, acest ultim deceniu Dej în care - ar trebui o dată dezvăluit, riscînd a exaspera tragicii mohorîţi - moartea lui Hemingway ne găsea pe terasă la Lido cîntînd Ciao, ciao, bambina al Dalidei, iar Les feuilles mortes se îngîna după o discuţie aprigă la "Craii" proaspăt regăsiţi; "se dăduse drumul" - trista şi hilara expresie de cenzură şi celulă - la "Milord" şi Pavese, la "Les aventuriers" ai lui Aznavour, la trois petites notes de musique care se ascultau acasă, la pick-up, împrumutate de la unul care le avea de la una întoarsă de la Paris cu La chute ascunsă bine - "ţi-o dau după ce-mi aduci înapoi single-ul cu Juliette Greco". Dalida era din ramura mediteraneană a poveştii - vezi şi Tudor Vianu, teoria circulaţiei motivelor - dinspre Grecia, Italia şi "Coastă" şi devenea "un vis al ostroavelor Antile" să-i asculţi melodiile, noaptea, la Eforie, la Mangalia, "pe întregul litoral" (cum voia şlagărul!)**, dansîndu-le în tangouri nerăbdătoare să treacă la twist ca să se întoarcă, în zori, la slow şi Ciao, ciao, bambina. Tatonînd "meta" şi titubînd fizic, noi am început să ne unduim în ritmurile ei, înainte de a o vedea, avînd-o dans ma peau şi în bibliografia nesupunerilor, tot mai consistentă; nu ne-a schimbat viaţa, nu "ne-a întors pe dos" ca Brel, ne-a consolidat şi ne-a consolat, într-un cuvînt: ne-a consodalidat, cum a sintetizat-o, într-o seară, un arhitect simpatic (mai toţi eram "domnu’ arhitect", de ce? enigmă!) pe care l-am pierdut din vedere lăsîndu-l la Singapore***, cînd plecasem de la "Monj" spre Capul Horn, dacă tot ni se confunda negativismul mic-burghez cu evazionismul. Dalida era "de-a noastră", a celor care, "che sera, sera", încă ne prelungim amurgul tinereţii fără să ne pese de criticile perfect justificate ce ne atrag atenţia că vom da de dracu’. _____ * Articolul a apărut la 9 mai 1997 în Dilema. ** Luna trecută, am fredonat, în redacţie, împreună cu Matei Florian, în acelaşi elan, nemuritoarea melodie: "Şi-n apa măriiiiii..." *** "Bombă" din Piaţa Rosetti!