<i>Gîndăcelul</i> de Emil Gîrleanu
Se termină: uite, devine manager de resurse umane, ca oricare dintre noi. Cod COR 123207 (autorizaţie CNFPA nr. 23/14/02.03.2005). Dificultate: să nu treci cu vederea felul normal, banal, adică excepţional de a se naşte, de a fi pe planetă: "Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parcă era de cînd pămîntul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gîndul cum răsărise, şi-al cui era? Mic cît un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adăpostise". Durata lecturii: zece minute şi un curs de specializare de şase luni. Remixuri: Gîndăcelul Elenei Farago şi Metamorfoza lui Kafka. Utilitate: să te naşti potrivit şi să creşti mic, strivit, vizibil numai la beţii în Bavaria şi la curse de maşini pe centură: "Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atîta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfîrşit bine-bine şi privi în sus. Se făcuse parcă mai mititel decît fusese". Ciudăţenii: "Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scînteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întîia oară, scînteia. Nu cumva era o fărîmiţă căzută de acolo, de sus, o fărîmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pămînt? Şi, ca o adeverire, pe ţărîna neagră trupul aruncă o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare. Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vîrf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele". Personaje: unul şi bun: tu, gîndăcelul. Povestea: se naşte un gîndăcel printre alţii, miliarde. Mişto: cu cît e lumea mai în posturi de conducere, cu atît trage o ţigară în faţa clădirii de 35 de etaje şi o lacrimă în colţul ochiului străluceşte. Cu cine s-o împarţi? Şeful te-ar hîrjoni, colegele te-ar batjocori, femeia de serviciu nu şi-ar permite. Eşti singură, fi-ţi-ar capul ăla deştept că ai ajuns ca toate pupezele de pe lumea asta, eşti în Bucureşti, la blocul Vodafone, dar alte gaiţe sînt la New York, iar cînd tu eşti la New York mereu se găseşte una mai tare, la Tokio, nenorocita, sau în avionul lui Soros, zi şi noapte. Aşa că, fată de Office, citeşte şi dă fiicei tale lacrima mai departe. Şi ea va ajunge ca tine. "În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe lujer în sus, să meargă, să meargă şi să meargă pînă în vîrf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură â sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi după ce trecu peste un grăunte de piatră cît un munte şi coborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întîi se rostogoli de pe tulpina lucie de cîteva ori în ţărînă. Văzînd asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi cînd colo avea atîtea adîncituri, atîtea ridicături: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!... Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce, nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo cîţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; de-abia ajunse. Iar cînd a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămîni, luni avea de umblat. Şi cît era de hotărît şi de vînjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat: â Uf! că mult mai am de suit, Doamne!"
