<b>Despre unchi şi mătuşi</b>

Tanti Clara a Samanthei-vrăjitoarea era o actriţă admirabilă. Ea nu dădea nici din nas, nici din umeri, nici din sprîncene (ca nepoată-sa), juca liniştită şi la locul ei rolul mătuşii bune, dragi şi enervante fără de care copilăria nu are haz, draci şi strudel. Ea avea farmecul strudelului, farmecul rasolului, căci mai toate mătuşile Clare au cîte ceva la stomac, o colită, o gastrită, un ulceraş " cum spunea o Clară de-a mea, diminutivînd boala ca pe un pisoi; întotdeauna marile lor talente gastronomice erau surori bune cu boli drăguţe şi încăpăţînate. Şi cu vieţi solitare în care bărbatul are un caracter epic, de personaj fabulos şi misterios. Mătuşile astea au poveşti despre bărbaţi, poveşti extraordinare, debitate între două deplasări ale oalelor pe foc şi ale cozonacului în cuptor. Tanti Clara a Samanthei îmi amintea de vehemenţa cu care o mătuşă dinspre partea tatei îmi evoca " pentru a şti ceva despre viaţă… " ticăloşiile bărbaţilor de care avusese parte. Era serialul meu de luni seara, înainte de a descoperi Forsyte Saga. Bunică-mea dinspre partea mamei " geloasă de rîvna cu care această tanti Vivi se ocupa de educaţia mea " o contracara cu poveşti iuţi despre viclenia curtezanelor balzaciene şi îi punea mult pătrunjel în supă, ştiind foarte bine că Vivi nu-l suportă. Vivi avea expresia ei: "Am înţeles aluzia!". Bunica riposta dîrz: "Nu e nici o aluzie!". Tanti Clara a Samanthei-vrăjitoarea mi-a rămas ca o aluzie permanentă la această tensiune dintre bunici şi mătuşi, două ministere esenţiale în guvernarea vieţii din copilărie pînă în tinereţe. După aceea, mătuşa se stinge încet-încet, pare-se că nu mai are sens, deşi ea se străduieşte să-l găsească, ba ţinîndu-te la telefon cu sciatica ei, ba venind să vadă cum te-ai aranjat, ba amintindu-ţi de decesul altei mătuşi. Aveam un prieten care-i spunea altui prieten " amîndoi oameni trecuţi bine de 50… " "unchiule", îi spunea de drag, de belotă şi rebelotă, din plăcerea de a-i mai zice cuiva "unchiule". E o vorbă care s-a uitat. Poate fiindcă e prea blîndă, prea idilică, prea nevinovată. Acel "nene" caragialian cu parşivenia lui ambiguă ("vino, nene, să te pup!") cred că i-a venit de hac "unchiului" prea dulce, în opera de eliminare a tuturor cuvintelor melodramatice. Există o cruntă lege a selecţiei naturale şi în viaţa cuvintelor. Cu vremea, mor cuvintele slabe, moi, neînarmate pentru o existenţă dură care îl consacră pe cel mai tare, fenomen la care ar fi inutil să ne opunem. Ca să nu moară, un cuvînt firav trebuie să-şi cîştige forţa rea, duplicitară a ironiei. Camilian inflexibil, încă devotat, presupun că dispariţia din lexic a multor cuvinte slăbuţe din fire se datorează luptei tot mai aprige împotriva pitorescului, luptă pe care o consider justă; suport greu pitorescul şi ai lui pitoreşti. Dar cînd aud acest "unchiule" " suspend antipatia şi simt, o clipă, că mă topesc şi din aburii pubertăţii îmi apare Timică, George Timică, actorul. Cine nu a avut la viaţa lui un unchi ca Timică degeaba i-aş spune să-şi cumpere, că tot nu o să-l găsească. Tinerel, eu l-am prins pe Timică deja albit şi l-am luat în famiia mea cinematică de unchi, şi unchi a rămas, precum îi spunea chiar el domnişoarei Lulu, în filmul acela O noapte de pomină: "am intrat în bancă şi în bancă am rămas", contabil de cînd se ştie… Timică, în optica mea, e clasicizat ca unchiul contabil la bancă, înzestrat cu o enormă cantitate de bunătate naturală care îi scoate desigur din sărite pe camilianul şi brechtianul din mine, dar puţin îmi pasă. Dacă toţi idolii mei care se bat cap în cap, mi s-ar mai bate şi sufleteşte, unde aş ajunge? Nici măcar nu mă jenez s-o trec şi pe hîrtie: Timică e un unchi care s-a dus, şi s-a dus fiindcă bunătatea a devenit suspectă… Sentimentul a devenit suspect de sentimentalism şi inteligenţa noastră diabolică s-a pus " cum se spune " pe capul lui. Nu au mai apărut la noi actori care să joace unchi ca Timică. Arta lui de a fi duios, cald, timid, umil cu măsură, mahmur pînă la o berică, decent pînă şi în chirchileală, inhibat uşurel cu doamnele şi domnişoarele, generos pînă la fraiereală, funcţionar fără abisuri, vesel de voie şi nevoie, om albit nu din silă şi dezgust de viaţă, ci exact invers, din plăcerea, de atîtea ori nonconformistă, de a trăi " toată această naturaleţe s-a pierdut, şi pierdută va rămîne spre binele sufletului nostru problematic, tot mai tare de înger. S-a cîştigat enorm, dar s-a pierdut ceva, puţintel, ia acolo, "o idee" " cum îi cerea un unchi de-al meu frizerului său, să-i scurteze "o idee" perciunii.