Înmormîntat în Piaţa Amzei

Era ora 20. Eram parcat cu fundul la stradă într-o zonă a lui Dalli din Piaţa Amzei. Era aglomeraţie. Maşinile treceau ca trenuleţul prin spatele meu, una după alta şi multe, fără oprire, fără istovire. Cînd se opreau, erau bară în bară. În faţa mea, parcatorii zidiseră alte maşini. Eram terminat, mă sufocam, în maşina mea, în parcare, înconjurat de table. Am încercat cinci minute să ies din încercuire. Nimeni nu era interesat de locul meu şi astfel să mă lase să ies. Eram terminat între table. Eram mort. Afară era frig greu de iarnă. Te termina frigul, înăuntru te termina singurătatea. Nu ştiam ce să fac. Nu aveam ce să fac. Cu greu am realizat că am două picioare, două mîini, o minte care funcţionează, şi că pot ieşi pe picioarele mele din maşină. Mă gîndeam să mă plimb un timp pînă furia aia peste măsură se opreşte, dar de cîte ori priveam în retrovizoare, de atîtea ori eram îngrozit. Nimic nu mă putea salva. Picioarele îmi erau umflate de frig, trupul îmi era tîmp şi prostit de prea multă inerţie. Depindeam de maşină şi acum eram pur şi simplu în ea, ca într-un coşciug, iar ăia din jurul meu - care se tot îmbrînceau, claxonau - păreau ciocli. Maşina nu mă ajuta cu nimic. Eram un vierme. Ce puteam să le cer celorlalţi? Să mă lase în faţa lor? Cum să o fac? Să ies în faţa lor şi să-i rog? Ce să faci împotriva poziţiei tale? Cum să ceri ajutor? Cum să urli că tu exişti? Uite, atunci, cu maşina mea, cu trupul meu, cu mintea mea doldora de caşcaval, nu puteam să ies, să iau aer. Eram sardină în tabla mea. Piftie, varză. Stinsesem farurile, mă lăsasem pradă disperării. Oprisem motorul şi mă luase frigul. Îmi priveam pantofii de pîslă, pantalonii de celofan, geaca de puf. Nimic nu mă ajuta. Prin faţa geamului trece o femeie. Hotărîtă. Mă priveşte ca pe un ciudat. Şi se urcă într-un Citroën roşu, cred. Parcat chiar în dreapta mea, chiar acolo, la doi paşi. Era în aceeaşi situaţie cu mine. Mă bucuram că voi avea dacă nu un semn de la cei din spatele meu, măcar unul de complicitate mută şi neputincioasă cu cel parcat ca mine, cu fundul la stradă şi fără vreo putere de a da un semnal că există. S-a urcat în maşină şi, cu încercări treptate de a ieşi, a reuşit. Unul s-a oprit, a văzut-o şi a integrat-o în convoi. Eu, pe loc. Dar femeia aia cu maşină roşie m-a încordat să ies şi eu. Nu am reuşit din prima, dar tot testînd cu spatele jungla din spatele meu, am fost înghiţit, lăsat să o iau razna în lume.