Hagicraţia
Hagicraţia - din "Exerciţiile de oarecare posteritate" - N-ar trebui luată nici cu interogaţie tragică, nici cu mişto superficial, ideea populară de a avea ca prim-ministru sau ca preşedinte al ţării un fotbalist. Tot mai des şi oriunde, fotbalul şi politicul se întîlnesc vesel şi trivial la colţul străzii şi nu la infinit, cum ar fi putut crede spiritele prea subţiri. Competenţa în pase, geniul în şuturi şi fente fascinează mulţimile plictisite şi sătule, din Rio de Janeiro pînă la Mizil, de arta specialiştilor în buget, moţiuni de cenzură, disperare şi moft. Fotbalul, că e român, că e german, că e paraguaian, nu e moft. Lumea nu e atît de apatică, nebună sau concret-istorică, precum zic clişeele, cît din ce în ce mai concret-fotbalistică. (Nu mă entuziasmează, dar nici n-o să mă spînzur, e mai grav că mi s-a spart o ţeavă la baie...) Dacă în biserici se înalţă rugi pentru o calificare în optimi, de ce n-ar lua o Naţională, susţinută de popor, puterea politică? Evenimentul zilei titra voios şi responsabil, după acel 3-1 cu Columbia: "În zorii zilei de ieri, mai ceva ca la Revoluţie, românii au sărbătorit în stradă..." După 1-0 cu SUA, la 2 dimineaţa, Piaţa Universităţii "arăta ca-n zilele bune". "Imaginaţia la putere" e o abstracţie, un intelectualism, Pele, Hagi sau Valderrama conducînd o ţară sînt însă verosimili, de o concreteţe al cărei humor antipoliticianist are toate şansele să cucerească masele şi să devină o forţă materială, cum se visa altădată, pentru ideile progresiste. Nu şarjez. După ce, de-a lungul timpului, "a avut nevoie" de un Havel, de un Snegur, de un Elţîn, doamna Roxana Iordache cădea - cînd am biruit la Cardiff - mult mai aproape de adevăr, lansînd pe prima pagină că "omul de care avem nevoie" e Anghel Iordănescu! Antrenorul? Exact, antrenorul! "Nu se poate" - a murmurat toată redacţia noastră. Din noiembrie pînă azi, viaţa însăşi, inclusiv cea internaţională, a confirmat-o. Patronul celui mai puternic club din Europa, AC Milan, a devenit în două luni prim-ministru. Sociologi serioşi ai mulţimilor au analizat cum fără acest fotbal conexat la forţa telecraţiei sale, Berlusconi nu obţinea o asemenea victorie politică fulgerătoare. Dacă Reagan, actor de seria B, nu a putut invoca nici un film genial de-al său în campania electorală - Berlusconi înseamnă imagocratic Van Basten, Savicevici, Baresi, ceea ce doar filozofilor total apolitici le scapă ca semnificaţie. Privind deci cu seriozitate problema, aducînd imaginaţia acolo unde trebuie, e cazul să ne întrebăm cum ar arăta viaţa noastră cu un Răducioiu în loc de Văcăroiu (fericită limba asta a lui Anton Pann şi a generalului Florică!) cu Hagi preşedinte, conform urletelor din cîteva telefoane de noapte, entuziasmate de "victoria ca la Rovine" asupra Columbiei. În logica strînsă a elanului populist, nu-l văd pe Răducioiu aducîndu-şi în guvern decît tot oamenii lui; îl va pune la Cultură nu pe domnul Eugen Simion, ci pe Dobrin, idolul său din Trivale. Fotbaliştii avînd un înalt simţ al consecvenţei în idolatrie, consilierul cel mai apropiat al lui Hagi n-ar putea fi decît tot Anghel Iordănescu, antrenorul său de azi, jucătorul divinizat încă de pe cînd Gicuţă (aşa ar fi dezmierdat, ca preşedinte, Hagi!) era mic şi bătea mingea în Constanţa. Desigur că vom avea cîţiva poeţi şi romancieri de curte care îi vor citi lui Hagi odele ridicate de ei, lui, în calitate de cronicari sportivi încă de pe vremea lui nea Nicu, cînd scriitorul demn se salva, tot ca azi, prin rubrici de sport. Fenomenul e inerent şi neinteresant. Oportunismul nu va scădea, nici nu va creşte. El ar fi o constantă şi sub hagicraţie. Viaţa nu ni s-ar schimba din temelii. Aşa cum îmi cunosc eu însă neamul, cel mai clar îmi sună în urechi telefoanele de noapte care vor zbîrnîi la ziarul domnului Cristoiu, supus, fără îndoială, din primele zile ale noii preşedinţii, persecuţiilor ei; aud, aşa, pe la trei dimineaţa, un anonim din Bucureşti: "Alo, domnişoară, spuneţi-i lui Răducioiu - textual: Bă, puţă, tu mai ţii minte cine te dribla ca toţi dracii pe Dinamo? Bagă-ţi minţile în cap că vin la tine!". Rămîne o problemă deschisă dacă doamna Roxana Iordache - văzîndu-şi împlinită profeţia cu Iordănescu - va mai fi monarhistă, şi doamna Rodica Becleanu, iliesciană. Femei-bărbat cum le ştiu, mi le închipui scoţînd împreună o revistă nuanţată faţă de noua Putere. Ce vor face în faţa acestor realităţi, oameni ai faptelor şi pragmatismului ca domnii Solcanu, Văcaru, Severin sau Ciumara? Închideţi ochii, dar să nu ziceţi că nu vedeţi nimic. Doar clasa noastră politică nu înţelege că, azi, fotbalul e singura forţă (Forza Italia!) care poate să scoată, la miezul nopţii, mii de oameni în marile pieţe, purtaţi de un lirism plin de măscări, de o energie care - trist sau nu - nu miroase deloc a lehamite. Acest articol a apărut în Dilema, în urmă cu 14 ani, adică pe vremea Campionatului Mondial din SUA. Sper ca doar cititorii noştri puberi să nu-l înţeleagă şi să ceară explicaţii părinţilor lor. Nu ştiu dacă aceştia vor fi dispuşi să le dea, după meciul de luni cu Franţa, pe care un Toma Caragiu l-ar fi definit cu geniul său: "stupid, dar emoţionant".
