Fotbalizarea gîndirii politice
- ediţia a II-a, scurtată şi adăugită la zi - Se poate generaliza liniştit, fără multe dificultăţi: la noi - dar şi aiurea, ceea ce nu scade din intensitatea prostiei, ci ne ia doar dreptul de a fi şi aici protocroni - la noi, mai tot omul politikon, cînd vrea să fie pe înţelesul maselor, recurge la fotbal, la "conceptele", strategia, tactica, logica şi clişeele lui de maximă plasicitate. Arta comunicării în politică se învaţă la Telesport, sportpunctro şi Eurosport, avînd ca bibliografie Gazeta Sporturilor (la care scriu cu mare plăcere), Prosportul şi cronicile de specialitate din cotidiene. Astfel încît: o moţiune de cenzură e asimilată perfect cu un cartonaş roşu, cu o pasă dată fie puterii, fie opoziţiei, cu un penalti; orice tărăgănare legislativă e numită, cu toată naturaleţea, "o temporizare", termen introdus în română încă de pe vremea lui Angelo Niculescu, antrenorul de la Guadalajara, cel răstignit recent şi în vecii vecilor pentru crima mioritică din cazul Dobrin; Preşedinţia e acuzată nu o dată că driblează Constituţia, iar prim-ministrul e îndemnat să-l dribleze şi el pe preşedinte; un referendum este văzut permanent ca un meci între Cotroceni şi Piaţa Victoriei; deputaţi în toată firea refuză să fie tuşieri în partidul lor; senatori stimabili nu ezită să-şi accepte un statut de interi rătăcitori, un destin de "libero"; doamne legislatoare nu admit ca proiectul lor de lege să fie faultat; nenumărate iniţiative politice sînt fluierate în ofsaid; primari - mai mult sau mai puţin generali - sînt stigmatizaţi conform clişeului: "el centrează, el marchează"; unor candidaţi europarlamentari li s-a urat să aibă prestaţia lui Mutu la Fiorentina; catastrofice compromisuri sînt "salvate de pe linia porţii"; "avem nevoie de politicieni tineri de forţa lui Messi la Barcelona" (am închis citatul şi exemplele...). În sumă - cum zic filozofii - nu mai avem, în politică, idei, ci faze; cu cît vor să fie mai limpezi în gînd, cu atît zoon politikonii devin mai fotbalişti. Totul se trage, decurge şi culminează din deja obsedanta imagine a preşedintelui-jucător. Aşa cum toţi actorii vor să joace Hamlet, tot astfel politicienii noştri (atenţie!, dar şi preşedintele Franţei!) vor să fie jucători, în echipă sau nu cu cel din Cotroceni. Ideea a fost epidemică, transpartinică şi nu cred că a fost un lapsus prezidenţial dacă nu s-a specificat vreodată jocul în care vrea să se afirme. Oricine a înţeles că e vorba de fotbal, nu de snooker sau de popice. De ce nu de poker? Asta-i altă poveste care nu mă priveşte, în calitatea mea de simplu cronicar sportiv. În această calitate, nu pretind decît ca politicienii fotbalişti să-şi definească stilul: dur sau fin? Cotonogar sau mingicar? Alegerile viitoare vor fi fotbalistice sau nu vor fi deloc. Tot ce aţi citit pînă aici face parte dintr-un articol al sussemnatului, apărut în Dilema veche în urmă cu doar 6 luni, la 14 noiembrie 2007. Cum nu văd - pentru păcatele mele! - de ce un articol nu ar avea dreptul unei cărţi la o ediţie a doua scurtată şi adăugită, mă simt azi dator, din obligaţia profesională de a ţine pasul cu evenimentele, să-i completez fraza finală: "Alegerile viitoare vor fi fotbalistice sau nu vor fi deloc." Săptămîna trecută, preşedintele ţării a verticalizat, a şutat, a finalizat şi a introdus în vocabularul democraţiei româneşti ideile de blat şi noncombat, fără de care nu ne-am putea concepe viaţa de supuşi ai sportului-rege: "[Campania electorală] îmi dă senzaţia de blat. Ştii, dacă aş fi la Liga lui Mitică, aş spune că mulţi candidaţi parcă ar fi într-un aranjament şi te uiţi la ei: vin şi se laudă unul pe altul în emisiuni. Sînt caraghioşi!". Obiecţia mea de simplu cronicar sportiv este una singură, la ultima propoziţiune: cei care blătuiesc în fotbal şi politică nu sînt, cu nici un chip, nici în glumă, caraghioşi! Niciodată şi nici cum un Becali, doi Becali sau trei, un Turcu, un Iancu de Timişoara sau un Ştefan al Pietrei nu se vor conştientiza (ăsta verb!) ca caraghioşi (cacofonie voită!). Cu atît mai puţin politicienii angrenaţi în meciurile lor pentru o calificare în cupele judeţene, naţionale sau europene. Toţi sînt, înainte de toate şi în ultimul rînd, serioşi cît arbitrul Alexandru Tudor, cît arbitrul Alexandru Diaconu, cel decorat abuziv de un preşedinte-jucător şi el, nici el caraghios vreodată. Caraghioslîcul nu e cuvîntul cel mai potrivit pentru ceea ce trăim într-o ţară unde Liga lui Mitică a devenit o instituţie referenţială. Cu acest bemol, consacrarea blatului fotbalistic în logica şi practica politică e o împlinire în lupta, da, lupta continuă pentru clarificarea şi precizarea noţiunilor de care depinde inteligenţa unui popor. Vanitos oarecare, ar trebui să mă bucur că mi-a biruit gîndul final din noiembrie 2007. Aş fi un caraghios!
