Farmecul ingenuu al <i>Zizinaşului</i>

este revista copiilor din Zizin. Ce e Zizin-ul - vă veţi întreba, probabil - în afară de o apă minerală şi o stradă pe undeva, pe lîngă Mall-ul din Vitan? Zizin-ul e un sat, nu departe de Braşov, devenit sat european datorită unei "cetăţence" mai speciale, Andra Dumitrescu (despre care Dilema veche a scris mai demult). Aceeaşi Andra este coordonatoarea revistei Zizinaşul, scrisă de copiii din sat care fac şi piese de teatru, participă la cursuri, excursii, spectacole... Revista copiilor din Zizin se prefigurează, încă din subtitlu - "Recomandată copiilor, părinţilor, bunicilor şi tuturor curioşilor" -, în primul rînd ca... naturală. Poate că sună minimalist, dar mie mi se pare o apreciere esenţială: e o calitate ce lipseşte multor reviste pentru copii editate mai la centru, al căror limbaj tinde să devină unul de lemn şi prea matur. Lucru care nu se întîmplă, în nici un caz, cu Zizinaşul: articolele din revistă - se vede clar - sînt cît se poate de copilăreşti, atît ca ton, cît şi ca abordare, şi deloc forţate. Ingenuitatea lor e cu atît mai puţin supărătoare dacă luăm în considerare background-ul acestor copii: majoritatea provin din familii sărace de romi, cu părinţi şomeri, care nu au disponibilitate, în general, să le încurajeze preocupările intelectuale sau literare, şi nici nu-i lasă să meargă la şcoală. Nu spun că sînt numai copii de romi cei care scriu: aşa cum dna Dumitrescu însăşi subliniază în editorial, Zizinul e un amestec de trei etnii: români, maghiari şi romi; am pomenit situaţia copiilor romi pentru că e cea mai pregnantă, iar participarea lor, cea mai dificilă. Prospeţimea revistei vine şi din faptul că micii redactori din Zizin, spre deosebire, de pildă, de copiii de la o şcoală din Bucureşti, nu se bucură de aceleaşi condiţii de viaţă, care nouă ni se par normale: prezenţa computerului cu acces la Internet, a televizorului cu o multitudine de programe şi a librăriilor cu ultimele noutăţi editoriale, precum şi posibilitatea călătoriilor în străinătate. Copiii de acolo sînt, în mare parte, izolaţi în comunitatea lor şi departe de binefacerile consumului şi entertainment-ului. De aceea au un alt mod - mai naiv, dar mai genuin - de a se bucura de lucruri pe care noi nici nu le mai luăm în seamă. Şi de a le privi din perspective pe care copiii de la oraş nici nu şi le-ar imagina: "Îmi plac şi peştişorii. Tatăl meu, de cîte ori merge la pescuit, îmi aduce cîţiva peştişori vii pe care îi pun într-un lighean şi mă uit la ei. Nu ştiu ce se întîmplă, dar ligheanul rămîne fără peştişori peste noapte. (...) Îndrăgesc mult şi cîinii. Ştiu că trebuie să fiu atentă, pentru că pot fi muşcată. Cîinii îşi apără teritoriul şi stăpînii, dar pot greşi cîteodată şi te trezeşti muşcat degeaba. (...) Şi ciocănitoarele îmi plac. Le-am văzut în pădure, cînd mă lua tata pentru a-l ajuta să adunăm vreascuri" (Amada Mariaş, clasa a V-a). Şi în privinţa lecturilor, copiii din Zizin sînt diferiţi de ce ne-am aştepta noi: "Cartea mea preferată se numeşte Cartea mea cu relatări biblice. Este foarte groasă, are 116 pagini (...). Am să vă spun cîteva titluri: (...) ŤCum a fost salvat Moise cînd era bebeluşÂ» (...)" (Severa Constantin, clasa a VII-a). Revista copiilor din Zizin ne semnalează, înduioşător, că lumea călduţă şi "Disney" a copilăriei cu care am fost învăţaţi nu e singura posibilă. ( I. P. )