Eternul fluid roz

Pentru cei care n-o ştiu, Uncut (www. uncut.co.uk) este, probabil, cea mai bună revistă de muzică (& film) din lume. Asta poate şi pentru că apare la Londra. Ca să vă faceţi o idee, în numărul din octombrie, pe lîngă cele peste o sută de recenzii şi cronici muzicale şi de film, există - numai în partea retro şi muzicală a revistei - interviuri cu Brian Wilson şi Mick Fleetwood, articole despre turneele şi concertele istorice ale unor Jimi Hendrix sau David Bowie, Roger Taylor şi Brian May comentează fiecare album Queen, iar în partea de cover-story scriitori, artişti şi muzicieni de toate genurile şi din toate generaţiile (Ice Cube, Jarvis Cocker, Bob Ezrin, Iain Banks, Paul Weller ş.a.) fac un top şi comentează, bucată cu bucată, cele mai bune 30 de cîntece compuse de Pink Floyd. Prima poziţie - "Shine On You Crazy Diamond" - este comentată chiar de David Gilmour, căruia îi ofer restul spaţiului: "Roger [Waters] obişnuia să dispară cîteva zile ca să scrie versuri şi aşa a apărut cu acest tribut dedicat lui Syd şBarretţ. Are nişte cuvinte foarte frumoase şi este un tribut din inimă, care vorbeşte pentru noi toţi. Trecuseră patru sau cinci ani de cînd îl văzusem ultima oară şi cred că totul se lega de sentimentele noastre de regret şi, posibil, de vinovăţie. A fost o coincidenţă remarcabilă faptul că la scurt timp după ce am terminat înregistrarea la ŤShine On...» Syd a venit în studioul din Abbey Road. Cu toţii ne amintim ca prin ceaţă de acea întîmplare. Eu îmi amintesc de un tip destul de dolofan care rătăcea prin Studio 3 în timp ce noi înregistram în cabină. Dumnezeu ştie cum a trecut de pază - era destul de strictă atunci -, iar astăzi mi s-ar părea imposibil! Ne-a luat ceva timp să ne dăm seama cine era - eram cu toţii marcaţi de felul în care arăta. Am avut o discuţie cu el. Cînd i-am cîntat cîte ceva din cîntecele la care lucram, i s-au părut bune, dar Ťun pic prea lungi». Ha! Ani de zile după ce a plecat, Syd era elefantul din cameră cînd venea vorba de Pink Floyd. Era lipiciul care ne ţinea pe toţi împreună. Evident, îi ştia pe Roger, Nick şi Rick din prima variantă a trupei, înainte ca eu să mă alătur lor, dar şi noi doi eram prieteni apropiaţi, de dinainte de trupă. Îmi plăcea să-mi amintesc de Syd din adolescenţa mea, acest prieten dulce, nebun şi distractiv cu care am mers în Franţa. Lucrul cel mai rău era că nu puteam pune semnul egal între acel prieten şi persoana care devenise. Fapt e că problemele lui mentale ieşeau la suprafaţă de cîte ori venea vorba de trupă. De aceea familia lui a preferat să nu fie vizitat de vreun membru Pink Floyd de teamă să nu declanşeze o altă recidivă. Aşadar este de necrezut cînd te gîndeşti că atunci în Abbey Road a fost ultima oară cînd l-am văzut. Bineînţeles, vestea morţii lui a fost enorm de tristă. Ştiam că era bolnav de mult timp, dar realitatea morţii lui era devastatoare, chiar dacă eu şi restul trupei îl plîngeam, de fapt, de mai mult de treizeci de ani. De fapt, Syd pe care îl ştiam eu nu mai fusese prezent de foarte mult timp. Dacă regret ceva este că nu am fost mai insistent cu familia lui şi nu m-am dus să îl văd în Cambridge. Dar era ceva greu de negociat, nu-i aşa? Moartea lui Syd a influenţat felul în care interpretez acum ŤShine On...». Este o bucată muzicală extrem de adaptabilă. Varianta originală este o producţie destul de complexă, cu armonii şi backing vocals. În ultimul meu turneu a devenit mai mult un cîntec de doliu, am eliminat tot ce era în plus..." (M. C.)