Eşecul scriitorului în politică
A trecut repede printre noi Llosa şi, ca de obicei în relaţiile cu idolii mei, nu am alergat să-l văd, să-l aud; de o viaţă mă feresc - tot mai lămurit de ce, şi nu mă combat - să fiu în prejma lor; nu mă jenez să am idoli în meseria mea (nici unul în politica lumii de azi!), dar nu vreau să-i cunosc îndeaproape, dincolo de cărţile care-mi spun suficient despre ei. Nici nu vreau totul. Admit că nu e o vreme pentru a avea idoli, nu văd de ce aş da socoteală şi pentru încăpăţînarea cu care nu renunţ la idee. Fără a-ţi iubi (ce binefacere e dativul etic în limba română!) cîţiva confraţi mai mult sau mai puţin contemporani, cu pasiune taciturnă, fără a simţi vreo umilire, discret cu cei în viaţă, nu eşti scriitor bun, întreg, egolatru. De Llosa m-au legat stabil mătuşa Julia - capitol capital în cursurile mele de mătuşologie -, Camacho, crainicul de fotbal care îşi pierde minţile, Sartre, da, Sartre, cu ce ne-a dat cîndva şi ne-a ucis după aceea silindu-ne la un paricid, Flaubert, cel care ne-a descris, chiar înainte de Demonii, o educaţie sentimentală a naivului catastrofal care cere unei revoluţii nu numai ordine şi disciplină, dar şi henormitatea unei omenii. Ideile trăind precum zeii tot din detalii, m-am simţit definitivat în amor prin manuscrisul unui roman pe care l-ar fi pierdut - zice el - la Mondialul de fotbal din Spania şi, mai convingător ca orice, prin telegrama primită de la Bernard-Henri Lévy după ce Llosa a pierdut alegerile: "Trist pentru Peru, mulţumit pentru tine". Mai ţineam la România literară cronica mea de telecinema cînd mi-am permis s-o citez într-un articol, curios la culme cum va reacţiona directorul revistei, lansat şi el în campanie prezidenţială; nu mi-a cenzurat-o, desigur, dar a ţinut să-mi explice decis că noi, neavînd experienţele lui Llosa şi Lévy şi nici ei pe a noastră, pam-pam-pam... M-am autocenzurat sever. Acum, în 2005, observînd cît de apăsat se titra într-un cotidian acest citat dintr-un interviu al lui Llosa la Neptun: "Toţi scriitorii au eşuat în politică", mi-a apărut în faţa ochilor telegrama aceea a lui BHL şi tot ea - cum se spune în jargonul amărît al zilei - mi-a deschis o nouă perspectivă. Chiar dacă Llosa nu cunoaşte decît doi scriitori români, pe Panait Istrati şi Paul Goma, cred că ar fi fost totuşi cazul să ştie că ideea asta - cu "eşecul scriitorilor în politică" - nu se bucură deloc, dar deloc, de vreo simpatie în intelighenţia autohtonă de prim rang şi second hand; este ceea ce explică de ce nu am citit nicăieri ca vreun interlocutor să i-o fi spus clar: "Domnule Llosa, nu vă împărtăşim ideea asta deprimantă şi defetistă; noi sîntem morţi după politică... o politică europeană, bineînţeles, o politică democratică... Spre diferenţă de dvs., noi nici nu ne întrebăm dacă avem virtuţi, vocaţie de politicieni... Avem de cînd ne-am născut!". Cu o amabilitate sfătoasă şi stufoasă, s-a preferat a se discuta cu Llosa despre răul general din societăţile totalitare, despre cărţile lui preferate, s-a tăcut (fals) îngăduitor cînd a găsit în Sartre şi ceva valabil, i s-a acceptat uşor pasiunea frivolă pentru fotbal, dar afirmaţia lui cu privire la "toţi scriitorii care eşuează în politică" nu a produs nici cea mai elementară vibraţie a unei sprîncene intelectuale, a unei pleoape de gînd. De ce? Mă hazardez: fiindcă nu e în firea scriitorilor români de anvergură naţională (şi care nu e?) să-şi asume vreun eşec, să-l recunoască şi să-i dea o consecinţă - alta decît oportunismul mai mult sau mai puţin abil - în politica sa de dreapta sau de stînga, cu sau fără de partid. Şi - în afară de Caragiale, "fanariotul"! - cine nu a eşuat în politică dintre geniile noastre literare? De la Eminescu la Goga şi Iorga, pînă la Arghezi, Sadoveanu şi Călinescu - nici unul nu a recunoscut-o, lăsîndu-ne să-i tratăm cu vorba compasională: "...dar nu pentru asta îi iubim". (Excepţie: Cioran, capabil după '90 să trimită la Bucureşti - spre uimirea editorului său - vreo sută de pagini tăiate viguros din Schimbarea la faţă... şi să se întrebe: "Cum de am putut scrie asemenea tîmpenii?") Să discutăm după '89...? Să numesc...? De la A, B, C la Z, am avea o listă, dar detest listele; prefer să remarc o excepţie: după un eşec electoral de tip Llosa, directorul României literare a tras aceeaşi concluzie şi s-a retras, printr-o declaraţie publică, din viaţa politică. Personal, am fost mulţumit pentru el; mi s-a atras imediat atenţia să nu fiu naiv, să termin cu apolitismul... "Şi tu faci politică!", mi s-a urlat. Bineînţeles! Sartrieni sau antisartrieni - o, Doamne, cîţi confraţi am cunoscut după '89 argumentîndu-şi angajamentul anticomunist în termeni sartrieni, ba chiar leninişti! -, toţi scriitorii valabili fac (o) politică: prin subiect, prin stil, prin distanţă (în greceşte: ironos), prin morală şi antimorală, prin mesaj şi contramesaj; nu poţi fi apolitic cu tine însuţi. Literatura e o politică a egolatriei. Eşuînd în politica la zi, nici un scriitor nu se poate retrage din dezbaterile parlamentului său interior, cu tot ce înseamnă asta - inspiraţie, vanitate, neputinţă, humor, dezgust şi atîtea alte sentimente ale "forului său intim". Dacă nu devine preşedinte de ţară, prim-ministru sau simplu deputat, dacă nu ia puterea - ce consecinţe va avea acest eşec pe hîrtie? L-a secat sau nu? E tot ce mă interesează mai mult. Llosa îi dă pe Havel şi Malraux ca exemple de intelectuali umanişti care au jucat un rol în viaţa politică. Să fim sinceri şi simpli: nici unul nu a mai dat capodopere după ce s-au împlinit politic, la zi. Antimemoriile scrise "sub De Gaulle" mai poartă marca unei inteligenţe lămurite că lupta între naţiuni va înlocui lupta de clasă, dar pentru zguduitorul "Lazare" omul a trebuit să se îmbolnăvească. E politica de maximă cruzime a talentului "Toţi scriitorii eşuează în politică", dar numai unii ştiu asta şi îşi văd de treabă, de grădina lor, cîtuşi de puţin candizi.
