Despre talentul lui Ion Caraion

Pentru mine, "cazul Caraion", "cazul Artur"* cu toate documentele lui - duse sau neduse la "Secu", smulse sau nu din Jurnalul lui, montate sau nu în birouri speciale - constituie o poveste despre un scriitor extraordinar într-o vreme extraordinară. O poveste fără de ghilimele, despre ce poate face literatura dintr-un talent - de poet, de critic, de eseist, de gazetar, în toate de primă mărime - înrobit de ea, înnebunit de ea pe măsura orgoliului său nu numai nechibzuit, dar şi îndreptăţit. Doar cei care nu ştiu cum un scriitor de mare forţă îşi scrie povestea, modelînd-o pînă a o numi destin, mă pot suspecta că prin acest termen edulcorez drama sau că o literaturizez - păcat, se ştie, groaznic, interzis oricărui tratament ironic într-o lume care, toată, din măduva oaselor şi pînă în creier, stă pe un text, pe o poveste, Veche şi Nouă. Accept să se numească literatură, ba chiar literaturizare (de ce nu roman? acesta, cu Caraion, e mai bun decît La vie est ailleurs al lui Kundera, adică mai enigmatic) ceea ce argumentez aici. Dar nu înainte de a pune o întrebare: cunoaşte cineva, a citit sau a auzit de referatele literare ale lui Caraion semnate în calitatea sa de consilier la Cartea Românească pe vremea directoratului lui Marin Preda? Florin Mugur îmi vorbea stupefiat şi entuziast de ele - nu erau referate, nu aveau nimic din stilul stas, tras la indigoul indiferenţei, erau recenzii, cronichete, scăpărînd între furie, dispreţ şi îngăduinţă, bijuterii stilistice pe care le iscălea fără să se gîndească la publicare. Se poate discuta cazul acestui monstru, fără ele? "Ion Cel Negru" - cum îl numea Paul Georgescu, mai mult decît amical, cu o anume admiraţie, deşi îi putea face faţă oricînd în materie de sarcasm distrugător - avea o credinţă fanatică în talentul său. Îl respecta ca pe Dumnezeu. Se respecta. Nu se înşela - se înşela rar în ale literaturii. Mai mare, mai bun decît el - ca să vorbim copilăreşte, ca între poeţi - nu-l considera decît pe Arghezi, spre care (cu o stîngăcie înduioşătoare a unei invidii care, altfel, nu se umilea în faţa nimănui) tindea şi tînjea pe toate planurile, după cum dă semn formidabila lui prefaţă la ediţia în două volume apărută la Cartea Românească. Cine vrea să înţeleagă Arghezi se duce la prefaţa lui Caraion, iar pentru Bacovia nu are voie să nu ştie eseul acela inegalabil Sfîrşitul continuu. Politica - de la sinceritatea antifascistă de stînga, neblocată în prosovietism şi dusă pînă la dezgustul anticomunist - nu-l obseda ca pe scriitorul român obişnuit. Ar fi însemnat să se înserieze. Nu accepta. Nu accepta să fie banal, nu se integra în clişeele "solitarului" sau "solidarului", nu admitea să fie plictisitor - nu, printre atîtea păcate, acesta, cel mai greu în literatură, nu l-a făptuit. Nu putea scrie de mîntuială, pe orice text îşi punea semnătura cerea, imperios, atenţia maximă a cititorului, emoţia lui literară, inteligenţa lui. Putea fi acuzat de grandomanie - niciodată de calofilie. De grafomanie - nicicum de prostie. Orgoliul lui - şi el hors série - nu avea morală. E cel mai greu de priceput la cîtă moralină secretăm zilnic împreună cu adrenalina abundent maniheistă. Orgoliul lui îşi căuta doar cititorul, fie şi "ipocritul frate", primul fiind el însuşi. Nu accepta să-l dezamăgească, fie că scria referate literare de uz intern, fie că scria în jurnalul său, fie la Securitate, fie în reviste obscure, fie unui prieten, fie Diavolului însuşi. Pînă şi în Pactul cu Diavolul - Caraion era dintre cei lucizi care ştiu că acest pact e de neocolit în viaţa scriitorului de talent, în negocierile, vicleniile şi refuzurile sale - pînă şi Satanei îi scria cu inspiraţie literară, cu putere enormă de observaţie, cu bogăţie de idei, cu o viaţă luxuriantă a frazei; nici măcar Diavolului nu-i putea scrie (cum şi cît a informat Securitatea, pentru poveste e o nuanţă spre folosul ei!) în şabloanele care ştia foarte bine că-l mulţumesc. Lui însuşi sau unui general mai mult sau mai puţin (o)cult, Caraion trebuia să-i descrie - în scene de nuvele exemplare! - cum o mamă îl "terorizează" pentru a afla de la el cine şi cum e primul soţ al fetei aflate departe; făcea cu Diavolul (sau cu sine) eseuri pline de eminente consideraţii morale, teorii perverse despre exil şi propagit, îl şi se "informa" prin portrete şi schiţe fulgerătoare, prin butade, can-can-uri şi hai-ku-uri, orice situaţie era sub controlul literaturii, cu o vervă dusă pînă la penibilul dezgustător, cu o frenezie stilistică în cele din urmă fascinantă. Da, el putea să facă literatură extraordinară pînă şi cu "Secu". Îi era indiferent cu cine - duşman sau prieten - dacă textul lui era bine scris! E monstruos? E mizerabil? E de neiertat. Şi mai ce? Şi mai cum? Literatura română, prea puţin dostoievskiană, nu mai cunoaşte - la acest nivel al talentului - un asemenea caz nu doar de "dublu", ci de "posedat". De posedat al literaturii. ( Autodenunţuri şi precizări, Editura Hasefer, 2000) _______________ * recent a apărut volumul de documente Cazul Artur şi exilul românesc, Editura ProHistoria 2006