Despre onoare
An de an facem, în mai toate revistele culturale, liste şi bilanţuri cuprinzînd „cărţile anului“: ficţiune, non-ficţiune, poezie, publicistică, debut. Le aşezăm pe coloane, le punctăm şi apoi tragem linie. Ne ies destule, criza e (pe moment) departe, lucrurile stau, aşadar, bine, avem în continuare despre ce vorbi. Şi, în ciuda unui firesc sentiment de inutilitate (căci asemenea topuri nu servesc decît, eventual, juriilor ce acordă premiile literare ale sezonului) amestecat cu un gust de impostură (căci cine a citit, aşa cum trebuie citite, toate cărţile care ar intra, onestamente, în discuţie?) facem această operaţiune provincială, an de an. Ne trezim, în fiecare ianuarie, că avem vreo două-trei cărţi apărute în România pe care le vrem neapărat expuse, pomenite, citite şi de alţii. Şi atunci, facem, de la capăt, tot jocul: ficţiune, non-ficţiune, poezie, publicistică, debut etc.
Există o cale de ieşire din automatismul masochist (dar festiv) sau sadic (dar băşcălios, căci avem şi secţiunea „cea mai proastă carte“) al începutului de an? Revista literară spaniolă Babelia are o soluţie. Cei cincizeci de critici şi jurnalişti care scriu la El País şi Babelia săptămînă de săptămînă (şi, se presupune, ştiu despre ce vorbesc atunci cînd fac un clasament al apariţiilor anului în limba spaniolă) au avut printre primele opţiuni scriitori hispanici precum Javier Cercas, Antonio Muñoz Molina, Eduardo Mendoza, dar şi scriitori din toate timpurile, traduşi recent în spaniolă – Milan Kundera, Giacomo Casanova, Emily Dickinson sau Wislawa Szymborska. Dacă nouă ne mai e încă frică de „traducţiile care nu fac o literatură“ (şi de multe ori, aşa şi e), cam peste tot propria literatură e clasificată şi „înglobată“ în (pur şi simplu) literatură. Asta e, de altfel, singura globalizare pe care o suportă această zonă atît de sensibilă la impostură şi prefabricate.
E drept, cartea anului a fost şi la spanioli una de-a lor, eseul lui Javier Cercas, Anatomia de un instante (Anatomia unei clipe) apărut la Mondadori, o poveste pornind de la fapte reale (la fel ca romanul său tradus în româneşte, Soldaţi de la Salamina) despre lovitura de stat eşuată din Spania de la 23 februarie 1981.
Cunoscutul istoric al lecturii, Alberto Manguel, consideră cartea lui Javier Cercas „una dintre operele capitale ale literaturii scrise în limba spaniolă“, o carte despre onoare scrisă într-o epocă ce a uitat cu totul sensul acestui cuvînt. Manguel, cu ochiul său de cititor profesionist, compară momentul central al romanului eseistic scris de Javier Cercas cu un alt moment, mai puţin eroic, dar pentru care valoarea centrală este tot onoarea: „Fără îndoială, adevăratul eroism nu a fost nici cel al protagoniştilor loviturii de stat, nici cel al oamenilor politici care au avut de cîştigat din asta, ci al acelor trei oameni – Adolfo Suárez, Gutiérrez Mellado şi Santiago Carrillo – care, sub ploaia de gloanţe, au refuzat să ia parte la încăierare şi au rămas neclintiţi la locurile lor, în vreme ce colegii se aruncau pe sub băncile din Parlament. În aceşti trei oameni, de neatins în faţa violenţei absurde, caută Cercas acea «conduită onorabilă» de care vorbea Seneca şi care ar putea fi rezumată în replica pe care a dat-o un anumit doctor Henderson la mijlocul secolului al XVIII-lea, la Oxford, despre care povesteşte De Quincey şi pe care o citează Borges. În mijlocul unei discuţii teologice sau literare, imperturbabilul doctor, primind în plină faţă un pahar de vin de la adversarul său, a zis: «Aceasta, domnule, este o digresiune; aştept argumentul dumneavoastră». Cei trei eroi ai lui Cercas au rămas pe scaunele lor, aşteptînd argumentul care n-a venit niciodată“.
Pe cînd citim şi noi, în româneşte, „onorabila“ carte a anului în lumea hispanică? (S. S.)
