Declaraţie de colaboraţionist profitor
Odată cu anuala declaraţie către Fisc asupra veniturilor mele, găsesc de datoria mea să-mi reînnoiesc lista acelor Inteligenţe de Serviciu (în engleză sună prea dur...) cu care am colaborat, obţinînd certe profituri în ultimele decenii. Trebuie să dezvălui că de peste 40 de ani - unitate de timp garantată pentru puterea ei de adevăr în exodurile populare, dar şi în dragostea individuală - romanul meu preferat este Lucien Leuwen al fostului consul francez la Civitavecchia, Henri Beyle (1783-1842), cunoscut şi sub numele de Stendhal. Cu fiecare nouă lectură, mi-a devenit tot mai clar caracterul creator (nu numai nociv) al duplicităţii pentru personalitatea umană. Precum frica, bubele sau noroiul, precum gelozia sau laşitatea - duplicitatea, în păcătoşenia ei, produce şi frumuseţi, ca să mă exprim cu simplitate. Lîngă tatăl eroului - unul din cei mai importanţi părinţi ai literaturii universale, cel care-i cerea fiului său să devină "ticălos, adică om politic" înainte de "a-şi urma idealurile" - m-am lăsat fascinat de alte două personaje: ultramonarhista doamnă de Chasteller, iubita eroului ultrarepublican (L.L., de cîte ori trecea prin faţa casei ei, simţea că e gata să cadă de pe cal din cauza dorului ce i se zbătea în piept) şi un domn Coffe, un mic funcţionar de la Ministerul de Interne, cel care-l învaţă pe L.L. cum să măsluiască alegerile în favoarea Guvernului, cum să-şi înghită dispreţul "fără să-l mestece" în timp ce îndeplineşte o misiune de al cărei caracter dezgustător erau amîndoi convinşi. Dl Coffe este cel care-i confirmă diagnosticul de maximă cruzime: imaturitatea, nenorocirea care se întinde de la prea marea încredere în semeni pînă la "puterea de a te bate pentru o cauză murdară ca pentru o cauză înaltă..."; recunosc că m-am simţit pătruns de gîndul lui detestabil: "dacă aş avea undeva 300 de franci, nu aş mai sluji ministerul care reţine mii de nenorociţi în temniţi". Am trăit deci zile grele şi rodnice cu dl Coffe în suflet şi am refuzat conştient orice colaborare cu turnătorii ordinari din preajmă; mai mult: i-am dezinformat sistematic asupra sentimentelor mele intime, considerînd aceasta normal, cîtuşi de puţin antipatriotic. Simultan - în sensul acelor nori lungi pe şesuri cu care ne-am obişnuit să numim trecerea timpului - am ţinut din ce în ce mai mult la scriitorul englez Graham Greene; opţiunea mea - de ajuns de ciudată într-o lume care-l socoteşte "un minor" faţă de Thomas Mann sau Joyce - mi-a fost confirmată de însuşi William Faulkner care îl considera pe Greene drept singurul scriitor contemporan demn de citit. (W.F., după cum se ştie, îşi rezuma lecturile la Biblie şi, în fiecare an, Comedia umană a lui Honoré de Balzac. E inutil să subliniez că am aflat din timp de activitatea lui G. Greene în slujba "Inteligenţelor de Serviciu" engleze (unii zic că a lucrat şi cu KGB-ul, dar aici e greu de elucidat ceva şi e preferabil să citeşti Demonii lui Dostoievski pentru ca să faci economie în investigaţii). Oricum nu aş putea nega acuzaţia, temeinică prin simplismul ei, că prin entuziasmul meu faţă de cărţile lui am complicitat cu un "terorist" al ambiguităţii, cu un "duşman înveterat" al schematismului moral. Ţin pe perete o declaraţie a lui: "Care dintre noi nu a trădat ceva mai important decît o ţară?". Idee teribilă care - o recunosc - nu m-a zguduit de oroare, nu mi-a dat senzaţia de greaţă sau de viaţă - ca să zic aşa - "în două luntri". Dimpotrivă: cooperînd cu Greene, am înţeles că există posibilitatea ca luntrea lui Caron să fie şi ea dublă, iar observaţia populară privitoare la obligativitatea pentru şezutul nostru de a fi unidimensional în timpul vîslirii să nu mai fie valabilă; sau să fie caducă. De asemenea (minunat adverb!), am complicitat cu: John Le Carré , fost secretar III la Ambasada engleză din Bonn, cel care mi-a deschis perfect ochii asupra acestui adevăr la care - îndrăznesc să spun - nici Heidegger şi nici Sartre nu au ajuns: KGB-ul şi CIA sînt complementare în organizarea binelui şi răului pe plan mondial; Arthur Koestler - cel care, trecînd de la unii la alţii, a sfîrşit - în cea mai stringentă logică! - prin a studia creierul omenesc, sintetizînd printr-o sinucidere; Bertolt Brecht - avînd în vedere referinţa venită de la Thomas Mann: "Monstrul are talent", confirmată de arta cu care a pus în ecuaţie revoluţiile şi contrarevoluţiile. Inutil să precizez prea amănunţit că, fermecat de aceştia, am colaborat, prin lecturi susţinute, critice şi autocritice, cu numeroşi scriitori români, morţi sau vii, cunoscuţi din zvonurile publice ca "agenţi ai..." Cărţile lor excepţionale nu m-au îndemnat să verific adevărul acestor zvonuri. Marea literatură a avut întotdeauna securitatea ei asigurată prin valoarea verificată - la fel de dur - prin timp, nu degeaba numit cel mai sever judecător. Această declaraţie ţine locul oricăror CV-uri cerute de serviciile speciale nelivreşti şi foarte prozaice. Sînt conştient de imaturitatea mea şi înţeleg să-i suport consecinţele.
